de Simona Lazăr

Legendele și povestirile, pildele și baladele cu temă religioasă, în care Maica Domnului este portretizată, iar faptele sale, istorisite, capătă valoare de adevăr imuabil, relevă un spirit care nu poate fi contestat. Un spirit care a cuprins întreaga Europă medievală dar care, spune Mircea Eliade, e diferit exprimat în folclorul cu temă religioasă de la noi. „Legendele românești asupra Maicii Domnului întrec în frăgezimea sentimentului care le-a creat chiar cele mai umile legende medievale germanice”, scrie reputatul istoric al religiilor. „Este o trăsătură caracteristică a sufletului poporului românesc de a se apropia de tainele suprafirești ale creștinismului cu umilință, dar și cu o cordială spontaneitate”, mai spune, afirmând că „puterea și autenticitatea credinței se verifică prin formele firești, umile, omenești pe care le ia o religie” - iar dimensiunea folclorului religios dă măsura acestei autenticități.

Un culegător de folclor aparte

Simion Florea Marian este un cercetător aparte al folclorului românesc, lui datorându-i-se zeci de mii de pagini cu texte - în special legende - care tratează, tematic, relația omului cu natura, cu semenii și cu Divinitatea. Să ne amintim, aici, despre cunoscuta serie care cuprinde volumele „Nunta la români”, „Înmormântarea la români” și „Nașterea la români”. În 1904, publica la Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl” una dintre lucrările sale exemplare (care avea să intre în uitare, în perioada comunismului, datorită temei pe care o urmărește) și mă refer aici la culegerea: „Legendele Maicii Domnului. Studiu folkloristic”. A fost nevoie de aproape un secol pentru ca românii să se bucure de o reeditare, în 2003, la Editura Ecco. Preot ca formație, Simion Florea Marian a fost atras de acest subiect în mod firesc și pare că i s-au și deschis ușor căile cercetării, dacă ne gândim că la fiecare dintre cele nouă subteme relevante el află, culege și redă cititorului mai multe legende, transcrise în versuri sau în proză (așa cum au fost ele transmise culegătorului. În prefața sa la ediția din 1904, acesta scria: „Poporul român are o mulțime de legende, datine și credințe foarte interesante despre Maica Domnului. Cu toate acestea, însă, după cât îmi este mie cunoscut, nimenea nu și-a dat până acum silința ca să le adune la un loc și să le scoată la lumină. Tot ce s-a scris și s-a publicat până în momentul în care scriu aceste șire sunt numai vreo câteva variante ale legendei Povestea Maicii Domnului, răzlețite prin unele ziare. Văzând eu aceasta, mi-am dat toată silința ca, pe lângă alte studii folcloristice, să adun și acelea ce le cred și le istorisesc românii despre Maica Domnului”.

Nașterea

Vom face mai departe o enumerare a acestor subteme și a textelor folclorice, așa cum au fost ele adunate și antologate de Simion Florea Marian, oprindu-ne apoi mai mult asupra legendelor care se referă la sărbătoarea religioasă a acestui moment din an, Adormirea Maicii Domnului. Între motivele mitico-religioase mariane (închinate Maicii Domnului - Sfânta Fecioară Maria), în spațiul românesc nouă dintre ele sunt pregnante și ele încep, firesc, cu Nașterea Maicii Domnului. Patru dintre legendele culese de Simion Florea Marian şi au ca subiect Nașterea Maicii Domnului. Una dintre ele, surprinzător, are legătură cu tema „scoaterii lui Adam din Iad”. Nu întâmplător, pe mai-marele dracilor din această legendă în cheamă Faraon, cu referire la pătimirile poporului evreu în Egipt (de unde avea să îl scoată, după cum știm din „Exodul”, însuși Moise). Învățat de un înger, Adam află de la Faraon cum poate „fi scos sângele său din locașul său (n.r. - Iadul)”, iar răspunsul este că poate face asta „numai un bărbat născut dintr-o muiere care la rândul său s-a născut printr-o durere de inimă”. Acel bărbat este Iisus, acea muiere este Maica Domnului/Fecioara Maria, care s-a născut prin „durerea de inimă” a Anei, care nu reușise până atunci să fie mamă și adusese asupra sa și a vârstnicului soț Ioachim oprobiul comunității (se credea că aceia care nu aveau copii purtau asupra lor o pedeapsă). Scoaterea lui Adam din Rai este de fapt leit-motivul ridicării păcatelor omenirii prin sacrificiul lui Iisus. Iată cum face legătura geniul poporului român între nașterea Maicii lui Dumnezeu și renașterea omenirii „întru curăție”, deci curățarea lumii de păcate, care nu sunt decât urmări ale păcatului originar, prin care Adam fusese alungat din Rai.

Bunavestire

Simion Florea Marian numește acest „capitol” din legendele mariane: „Maica Domnului în stare binecuvântată. „Starea binecuvântată” este aceea a împlinirii sale, ca viitoare Maică a Fiului lui Dumnezeu. Este momentul în care îngerul o vestește că îl va aduce pe lume pe acela care va salva lumea de păcate. Arhanghelul Gavriil, intrând pe fir de lumină în camera ei, îi zice: „Nu te teme, Marie, că ai aflat dar la Dumnezeu. Iacă, vei purcede grea, și vei naște fiu, și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și fiul celui preaînalt se va chema... Spiritul sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui preaînalt te va umbri. De aceea și sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Purtând în pântece pe Mântuitor, Maria nu va fi crezută dintru început în ceea ce privește neprihănirea sa. Nici logodnicul său, Iosif, nu o crede și va fi nevoie de intervenția divină, de cuvintele aceluiași Arhanghel Gavriil, care îl liniștește și îi arată că a primit o sarcină mare, să poarte de grijă Fiului Domnului, să-i fie părinte în viața lui omenească, până la împlinirea menirii sale. Prima legendă, culeasă de Simion Florea Marian, din Bucovina, vorbește despre cum, de copilă, Maria a fost lăsată în grija unei mănăstiri, fiind ucenică pe lângă o monahie bătrână. Mai târziu, după vizita îngerului în chilia Mariei, „baba”, văzând-o grea, o pârăște „stariței”, care o scoate afară din mănăstire. Necăjită, plângând în hohote, Maria se îndreaptă spre biserică, unde, spre surprinderea tuturor, „ușile acesteia i se deschi- seră singure, făcliile dintr-însa se aprinseră” și „îngerii Domnului au început a cânta”. Este momentul în care călugărițele și stareța își dau seama că Maria grăise adevărul, că a purces grea „prin umbrirea lui Dumnezeu” asupra sa și o cheamă înapoi în mănăstire. Dar ea le lasă și se întoarce în satul părinților săi. Șapte legende (și variante) trec prin spiritul și umilința omenească episodul biblic al Buneivestiri.

Crăciunul

Venirea pe lume a Pruncului Iisus are și ea un capitol aparte în culegerea preotului folclorist. El remarcă faptul că, atât în legende, cât și în colinde, momentul acesta trece din pagina cărții sfinte într-o lume apropiată lor, prin personaje și chiar prin descrierea locului în care „Iisus se naște”. Apare frecvent ideea că satul/peștera/staulul în care se naște Mântuitorul era/erau proprietatea unui bătrân pe nume Crăciun, care era un păstor, „de lege păgânească” (un iudeu bătrân, după unii), iar soția sa, cunoscută drept Crăciuna sau Crăciuneasa era de profesie moașă - după unii, numele acesteia ar fi fost Iova). Se mai zice că acestei femei soțul său îi interzisese să mai moșească, sub pedeapsa de a-i fi tăiate mâinile. Aflată în proximitatea Mariei la momentul nașterii, ea nu se poate opri și o ajută, iar soțul său, a cărui fire era întunecată, avea să se țină de cuvânt și să îi taie brațele pe care „le spurcase” moșind. Aici avem primul caz de vindecare a lui Iisus (prin mama care îl adusese pe lume). Maria îi pune Crăciunesei brațele la loc, acestea se lipesc ca și cum nu ar fi fost tăiate, și devin chiar mai puternice și mai frumoase, spre mirarea soțului ei. Iată cum apare puterea vindecătoare a lui Iisus într-una dintre legendele culese: „Nu te văieta, ci întoarce-te degrabă în casă, ia-ți, cum vei putea, mânile tăiate și vino cu dânsele încoace, atingându-le de fața fiului meu Iisus, și las dacă nu va fi iară bine!”.

Căutarea Domnului Iisus Hristos

Dat fiind spațiul limitat al acestei rubrici, vom lăsa în urme alte trei subiecte prezente în legendele despre Maica Domnului - Maica Domnului și Trif-cel-nebun, Fuga Maicii Domnului în Egipt și Maica Domnului și Paingănul - pentru a ne referi mai mult la „Căutarea Domnului Iisus Hristos”, despre care Mircea Eliade spunea: „Pierderea dramatică a feciorului a înduioșat sufletul popular mai mult decât oricare alt miracol. Maica îndurerată care își caută și își plânge fiul este imaginea sacră care a copleșit întreaga imaginație populară. Străvechea slavă pentru femeie și maternitate își regăsește în Maica îndurerată din credințele poporului român cea mai sublimă icoană”. În cuprinsul culegerii lui Simion Florea Marian, această tematică ocupă cea mai mare întindere, sunt peste o sută de pagini de texte literare, culese din toată țara. Folcloristul notează, de altfel: „Nu este nici un singur sat locuit de români, fie acela orișicât de mic și de neînsemnat, în care (n.r. - legenda) să nu le fie mai multor inși cunoscută”. Întrebându-se care este „izvorul” acestei legende și de ce aceasta este cea mai răspândită, Simion Florea Marian răspunde că totul pornește de la un text apocrif, „Visul Maicii Domnului”, care conține trei elemente. Mai întâi este visul propriu-zis, cel în care ea vede în vis cum Fiul său va fi prins, chinuit și răstignit. Apoi este arătarea Mântuitorului dinaintea Maicii Sale, când îi explică de ce va fi el prins, chinuit și răstignit. Iar al treilea element este îndemnul către credincioși de a purta asupra lor acea cărticică cu Visul Maicii Domnului, care îi va ocroti de toate relele, iar atunci când vor muri, Dumnezeu îi va ridica în Rai. Deși pornește de la acest text apocrif, sesizează folcloristul, există niște diferențe importante între „Vis” și legendele românești. Într-una dintre legende, de exemplu, ea află de la Sânt-Ion, apoi de la Meșterul-de-Lemn și de la Meșterul-de-Fier ceea ce va păți Fiul. Simion Florea Marian crede că legendele acestea compilează „Visul” cu o serie de legende păgâne, cu personaje care se interpun în construcția creștină a mitului, cum ar fi, de exemplu, Broasca, aceasta râzând de Maica Domnului și indicându-i pe fiul său Toma (e preluat aici numele neîncrezătorului Apostol Toma) drept Fiul lui Dumnezeu. Există însă legende în care broasca-țestoasă (de această dată) aduce bucurie și slavă Maicii Domnului și Fiului. Multe dintre aceste legende au circulat în versuri, iar momentul în care Maica Domnului află despre răstignirea Mântuitorului este dramatic prezentat: „S-a luat și s-a pornit/ Pe un deal mare și ascuțit/ Ca o muchie de cuțit/ Cu păr galben, despletit,/ Fața albă zgâriind,/ Pe fiul său căutând”.

Adormirea şi punerea în mormânt a Fecioarei

Dacă Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei că va purcede grea, tot el primește misiunea de a-i vorbi Maicii Domnului despre mutarea sa de pe pământ și urcarea alături de Fiul Său. Plină de bucurie, ea se va duce pe Muntele Măslinilor, asemeni lui Iisus, să se roage, apoi se întoarce la casa sa și aprinde toate lumânările. Își pregătește toate cele trebuincioase pentru înmormântare și își cheamă rudele și vecinii să le spună ce veste a primit prin Arhanghelul Gavriil. Atunci se pornește o jale mare și, spune folcloristul, pentru a-i liniști pe cei de față, „le-a promis că, suindu-se la ceruri, nu numai pre dânsele, ci pre toată lumea va cerceta-o și va umbri-o”. Este momentul în care, alături de oamenii simpli din jurul său, vin „de pre la marginile lumii” toți apostolii lui Iisus Hristos, anume pentru a lua parte la înmormântarea Maicii Învățătorului lor. Apostolii vin, spun legendele, „pe aripile unui nor” (spre a ajunge mai repede, deși, chiar și așa, se va vedea, Apostolul Toma, care se afla tocmai în India, avea să întârzie). „Noi, stăpână, văzându-te în lume, ne mângâiam ca și cu stăpânul și învățătorul nostru”. Și aici Maica Domnului le cere: „Nu faceți bucuria mea plângere!”. Și le mai spune: „Grijiți-mi mai bine trupul, după cum îl voi închipui eu pe pat!”, după care se așază, împreunează mâinile și, „rugându-se pentru întărirea lumii”, își dă ultima suflare. „Apostolul Petru, văzând că a repauzat, deîndată și începu a cânta cântarea de ieșire”. Alți apostoli luară trupul Fecioarei și îl îngropară în locul dinainte ales, în satul Getsimani. Cântecul apostolilor e preluat de cel al cetelor îngerești, astfel încât mai marii iudeilor, zice legenda, cer unora dintre ai lor să „surpe patul, adică năsălia” pe care se afla Maica Domnului. Dar abia ce încearcă aceștia să facă aceea ce li s-a cerut, Dumnezeu le trimite pedeapsa divină: orbirea, iar celui care s-a atins de pat, i se rup și mâinile, care atârnă de năsălie. Salvarea sa este tocmai... credința pe care o cunoaște pe loc, în Mântuitor și în Maica Sa, astfel făcându-se sănătos, ca mai înainte. Este momentul în care, deslușind ei mai bine adevărata credință, orbi fiind, ei îl văd pe Hristos și astfel primesc vindecare. După acest moment, cortegiul funerar își continuă drumul și, în sfârșit, Maica Domnului este pusă în mormântul dinainte pregătit. Venit cu întârziere de trei zile, Apostolul Toma cere să se deschidă mormântul, pentru a mai vedea o dată chipul Fecioarei, dar deschizându-se mormântul, se revelează urcarea Maicii Domnului la cer „cu trupul”, asemenea Fiului Său. Într-una dintre legendele românești, Fecioara se afla încă în mormânt, dar imediat ce acesta fu deschis se ridică la cer, întinzând însă brâul ei lui Toma și spunându-i: „Tomă! Vezi și crezi! Și fii credincios și nu necredincios! Și de atunci brâul Maicii Domnului, care l-a arătat lui Toma, se arată și acum pe cer ca un curcubeu!”.