de Simona Lazăr

Se spune că, în pânzele lor, cei mai mari pictori ai lumii s-au autoportretizat. Și marele Da Vinci, și Michelangelo, și Rembrandt, și Rafael, ba chiar și Picasso. Și nu este vorba despre acele picturi care poartă chiar titulatura de „Autoportret”. Adeseori și-au așezat trăsăturile pe chipurile vreunui personaj, chiar și în scenele biblice. Astfel de autoportrete aflăm și în mănăstirile românești. Dacă explorăm istoria picturilor bisericești din teritoriile românești, vom întâlni, la un moment dat, în veacurile XVII-XVIII, în frescele bisericilor și mănăstirilor noastre, chipurile „zugravilor de subțire”, al maeștrilor care au împodobit pereții lăcașurilor sfinte. De data aceasta, autoportretele - așezate în locuri diferite pe pereți - nu sunt „mascate” prin reprezentarea lor în scenele cu sfinți, ci sunt bine definite. Știm azi, cu siguranță, că în cutare loc este Pârvu Mutu, ori pe cutare zid este Radu Zugravul din Târgu Jiu, ori în altă parte e Moșul Mihai, pictorul de la schitul argeșean Valea.

Pârvu Mutu și jupâneasa Tudora

Personal, l-am descoperit pe Sfântul Pafnutie Mutu - patronul spiritual al pictorilor și restauratorilor de biserici din România - într-o ipostază interesantă, fiind reprezentat, în fresca de la Mănăstirea Berca (județul Buzău, 1694), alături de... soția sa! Da, jupâneasa Tudora, cu care era căsătorit Pârvu Mutu, meritase, probabil, prin sprijinul pe care l-a arătat toată viața soțului său (ținând casa și familia, născându-i și crescându-i copiii) o astfel de sublimare a recunoștinței. Fiindcă nu știu o altă nevastă de zugrav să-și fi aflat locul pe zidul bisericii, acolo unde, „de parte feminină” erau doar Maica Domnului, sfintele din calendar și soțiile, mamele sau fiicele ctitorilor. Îndrăznesc să spun că jupâneasa Tudora e unică, în privința aceasta. Altfel, pe Pârvu Mutu, care a trăit între anii 1657 şi 1735, îl vom „afla”, veghindu-și opera și în alte biserici, singur - precum în biserica de la Râmnicu Sărat (1697), sau alături de ucenicii săi - iată încă o formă de a le recunoaște meritul celor alături de care a lucrat -, ca la Filipeștii de Pădure (Prahova, 1692) sau la Biserica de la Bordești (Vrancea, 1699). Cel mai reușit portret al său este considerat cel de la această din urmă biserică (pe care a lucrat-o alături de cel mai cunoscut ucenic al său, Radu Zugravul). Fresca pe care se află acest autoportret a fost decupată, restaurată și se află acum la Muzeul Național de Artă Națională din București. Despre el se mai spune că a fost „pictorul de curte” al Cantacuzinilor și Brâncovenilor. Pentru că l-am numit mai înainte: Sfântul Pafnutie Mutu, să facem câteva precizări: Pârvu Mutu s-a căsătorit în 1677, la numai 20 de ani, cu jupâneasa Tudora. După 40 de ani de căsnicie, în 1718, soția sa moare, iar el decide să se călugărească, la Mănăstirea Mărgineni (acolo unde stolnicul Constantin Cantacuzino fondase o bibliotecă faimoasă), primind, la tunderea în monahism, numele de Pafnutie. (Din păcate, frescele lui Pârvu Mutu pictate la Mărgineni nu s-au mai păstrat). Trei sute de ani mai târziu, Biserica Ortodoxă Română decide să îl canonizeze drept Sfântul Cuvios Pafnutie Mutu Zugravul.

Uneltele muncii

Ce este important, atunci când privim acest tip de reprezentare murală - respectiv autoportretele zugravilor de subțire - este să observăm veșmintele și, mai ales, uneltele care apar în pictură, pentru că ele ne spun cum anume vor să fie pictorii receptație. Este vorba, dacă putem spune așa, despre „cartea de vizită” a acestora. Înainte de a ne referi și la alți câțiva pictori de biserici din aceeași epocă, să mai venim cu câteva informații cu privire la Pârvu Mutu. Acesta se considera pe sine, de asemenea, iconar, căci a lăsat în urmă și câteva zeci de icoane pe lemn, nu doar pe zid. Este și motivul pentru care, în autoportretul din biserica de la Filipeștii de Pădure, a ales să țină în mână o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. La Berca, despre care am mai amintit, Pârvu Mutu ține în mână o pensulă, în vreme ce în autoportretul de la Bordești - despre care spuneam că a fost transferat la Muzeul Național de Artă - artistul s-a autoportretizat cu vasul de amestecat culori într-o mână și cu pensula în cealaltă, dar îl are alături și pe ucenicul său, Radu, care ține în mână o mistrie.

Radu ot Târgu Jiu

Uneori, aceste autoportrete se găsesc în tabloul votiv sau în apropierea acestuia, pe partea laterală a pereților care susțin ușa; alteori, sunt pictați în firide interioare sau exterioare. Un astfel de exemplu este cel al lui Radu Zugravul ot Târgu Jiu (1740-1802), în autoportretul bisericii de la Gura Văii, reprezentat într-o postură fără complexități, cu o vestimentație așijderea, dar ținând în mână... o cobză simplă, prin care poate că voia să exprime - ca și Pârvu Mutu, în autoportretul de la Filipeștii de Pădure, că nu este doar un zugrav de biserici și că stăpânește și alte arte (aici, ca instrumentist/cobzar). Totuși, reprezentarea clasică a celor care împodobeau bisericile noastre în acele veacuri este cea în care țin, în cele două mâini, vasul pentru amestecat culori și pensula, fără de care chipurile de sfinți nu ar prinde contur, lumină și spirit. Așa îl vom găsi, de altfel, pe Radu Zugravul, în tabloul votiv de la Biserica din Cartiu (Gorj, 1817). Dacă reținem faptul că acesta era și cleric - de altfel, este numit și preotul Radu Zugravul - atunci ne explicăm de ce, în autoportretul de la Cartiu, poartă o sutană preoțească și potcapul pe creștet.

Se dădea un fel de „examen“

Nu oricine era slobod a zugrăvi biserici ori a picta icoane. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Episcopul Filaret al Râmnicului (1780-1792) - pe care îl găsim, de asemenea, activ implicat în efortul de traducere a cărților de cult în limba română - avea să dea o circulară, în 1781, prin care impunea o serie de reguli: „Să nu fie slobod a zugrăvi (careva) icoane sau biserici, până a nu se arăta întâiu la noi, ca noi să-i vedem meșteșugul, de este procopsit și așa să-i dăm voie”. Și doar aceia care reușeau să treacă acest „examen” puteau picta... iar dacă erau siguri pe arta lor, aveau și de ce să fie mândri și să lase, în loc de o simplă semnătură, chipurile lor pe pereți.

O formă de recunoştinţă

O serie aparte de portrete este aceea a persoanelor care s-au implicat și altfel în ampla lucrare de împodobire a bisericilor din Țările Române. Avem tablourile votive ale celor care au contribuit financiar la construirea și zugrăvirea bisericilor. Avem autoportretele pictorilor. Și, în cele din urmă, vom găsi chipurile acelora care au fost gazde ale meșterilor care au realizat frescele - cum este cazul „moșului Ioan” de la Gura Văii și al soției sale, Ana, zugrăviți pe peretele exterior ori cazul „moșului Mihai” de la Schitul Valea. Aceste picturi nu sunt altceva decât o formă de recunoștință. În fine, ar mai fi o a patra categorie, a înseși figurilor de sfinți din biserici, pentru care au pozat bărbați și femei în putere, bătrâni și copii dintr-un sat, iar despre asta știu cel mai bine păstrătorii legendelor din fiecare loc.