de Simona Lazăr
Cunoscut sub numele de Sfântul Cuvios Lazăr Zugravul (sau Iconarul) și prăznuit pe 17 noiembrie, cel asupra vieții căruia ne vom apleca în rândurile ce urmează s-a născut în 810, în Armenia, într-o familie cazară, care se convertise la creștinism cu două generații înainte. Venit pe lume în plină epocă iconoclastă (726-842) în Imperiul Bizantin (care acceptase creștinismul, ca religie, în timpul Sfântului Constantin cel Mare, la începutul secolului IV), Lazăr avea să se remarce tocmai datorită harului său de a picta icoane și ziduri de biserici cu sfinți și scene biblice. De altfel, el este cel dintâi sfânt din sinaxar care a fost canonizat tocmai datorită acestei îndeletniciri pe care o avea. El este, de asemenea, un mărturisitor al credinței ortodoxe.
I-au fost arse mâinile cu fierul roșu
Lazăr a fost atras de biserică încă de la o vârstă fragedă și a ales să intre ca frate de mănăstire, petrecându-și viața în rugăciune și în lectura textelor sfinte, iar în deceniul patru al secolului al IX-lea, pe când acesta trecuse deja de vârsta de 20 de ani, avea să fie prins în mijlocul mișcărilor iconoclaste tot mai puternice, în timpul Împăratului Teofil al Bizanțului, care avea să dea, în 833 și 837, două edicte prin care se cerea nu doar distrugerea sau acoperirea icoanelor și se interzicea pictarea altora noi, dar și arestarea călugărilor și preoților iconodului (iubitori de icoane), precum și a tuturor acelora care le-ar fi venit în ajutor. Printre aceia care au fost aduși dinaintea împăratului, după primul edict, sub vina de a fi iubitori și făcători de icoane, s-a numărat și Cuviosul Lazăr. Acesta a refuzat să se dezică de profesia sa de credință și de modul în care înțelegea el intermedierea, prin icoană și chipurile pictate, a relației cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului și cu ceilalți sfinți. Cu cât chinurile la care era supus erau mai mari, cu atât statornicia lui era mai mare. Eliberat în cele din urmă din închisoare, avea să se întoarcă la uneltele lui de iconar. După al doilea edict, este din nou închis. De data aceasta, în cazul lui, se cere o măsură extremă: arderea mâinilor cu fierul înroșit. Astfel, credeau acuzatorii lui, Cuviosul Lazăr nu ar mai fi putut să picteze alte icoane.
Sfânta Teodora l-a salvat
În această a doua încercare, el avea să o aibă alături pe Sfânta Teodora, împărăteasa Bizanțului și soția lui Teofil. Împărăteasa l-a scos din mâna călăilor și l-a trimis la adăpost, pe celălalt țărm al Bosforului, la Mănăstirea Înaintemergătorului. Aici, Lazăr a fost tratat, iar când mâinile i s-au vindecat a început din nou să picteze icoane. Trebuie să spunem că Sfânta Teodora era cunoscută în Bizanț ca o cinstitoare a icoanelor, o iconodulă, în opoziție cu soțul său, iconoclastul Teofil. Acesta a fost și motivul ajutorului pe care i l-a acordat Cuviosului Lazăr. Drept mulțumire, el a pictat pentru împărăteasă o icoană a Sfântului Ioan Botezătorul, care avea să se dovedească făcătoare de minuni. O minune a fost însăși vindecarea mâinilor lui Lazăr, astfel încât harul său să nu se piardă și pentru ca el să poată picta în continuare. În anul 842, odată cu moartea Împăratului Teofil, ia sfârșit și perioada iconoclastă. În 843, în cadrul sinodului de la Constantinopol, cultul icoanelor e restabilit. Împărăteasa Teodora îi încredințează iconarului Lazăr realizarea icoanei în mozaic a Mântuitorului care veghează la Poarta de Bronz a palatului imperial. Nu e simplă „comandă” a unei lucrări, ci un demers cu ample semnificații. Sfârşitul perioadei iconoclaste închide, simbolic, un cerc. Cu mai mult de un secol înainte, în anul 726, totul începuse tot în acel loc, când Împăratul Leon al III-lea a pus să fie distrusă statuia de bronz a Mântuitorului. Era, dacă vreți să spunem așa, o „vindecare a rănilor”. Pe locul vechii statui, care încă „sângera”, s-a făcut superba icoană în mozaic. Se crede că alte două lucrări importante au fost realizate de același Sfânt Cuvios Lazăr Zugravul. Sunt două icoane, de asemenea în mozaic, care se află în Biserica Sfânta Sofia (Agia Sofia) din Constantinopol (actualul Istanbul), reprezentând-o, una, pe Fecioara cu Pruncul și, a doua, pe cei doi îngeri. Paternitatea acestor mozaicuri nu este clară nici în ziua de azi, dar se știe că acestea au fost sfințite în anul 867, la 28 martie, iar acesta este exact anul în care Lazăr Zugravul avea să plece la Domnul, după 57 de ani petrecuți pe pământ, cu fapte uluitoare, prin prisma breslei sale și a epocii pe care o traversase.
Diplomat, la Roma
Cu două secole înainte de Marea Schismă (1054, când s-a întrerupt recunoașterea reciprocă între Biserica Romei, creștinismul apusean, și Biserica Greacă, crești- nismul de tradiție bizantină) legătura între Patriarhul de la Constantinopol și Papa de la Roma era destul de fragilă. Astfel, se simte nevoia unor întâlniri diplomatice, între cele două părți, pentru a se pune de acord cu privire la unele subiecte și de a reașeza pe baze solide relațiile de pace și de unitate între cei doi capi ai creştinătăţii. În anul 855, fiul iconoclastului Teofil și al iconodulei Teodora, Împăratul Mihail al III-lea al Bizanțului, îl trimite pe Cuviosul Lazăr într-o misiune diplomatică. El pleacă ducând cu sine mesajele împăratului și ale Patriarhului Ignatie și este primit la Roma de Papa Benedict al III-lea. Se pare că, în cei 124 de ani de iconoclasm, valorile celor două biserici nemaiconvergând, relațiile se tensionaseră destul de mult. Ca unul care fusese el însuși victima acelor erezii, Lazăr reușește să fie convingător și să aducă echilibrul dorit. 12 ani mai târziu, el este din nou ales drept ambasador al Răsăritului în Apus. De data aceasta, se îmbolnăvește grav și moare. Împăratul cere ca trupul diplomatului său să fie adus la Constantinopol și nu îngropat în vreo localitate de pe drumul dintre Roma și Bizanț. Avea să i se facă o slujbă mare, pe măsura importanței lui în istoria creștinismului bizantin, fiind înmormântat în interiorul Mănăstirii Sfântul Evandru din Galata, pe malul Bosforului.