de Simona Lazăr
Există numeroase exemple, în bogatele pagini din „Viețile sfinților”, de sfinți, de cuvioși sau de mucenici, care au interacționat în timpul pe care l-au trăit pe pământ, fiind unii ucenici celorlalți, aflându-și sprijinul unul în altul, ori chiar legând o prietenie, în sens spiritual, mai ales. O astfel de relație a existat, în veacul al III-lea, între Sfântul Cuvios Pavel Tebeul și Sfântul Antonie cel Mare, celebrați pe 15 ianuarie și, respectiv, pe 17 ianuarie.
Întemeietorul celor dintâi mănăstiri
Sfântul Antonie cel Mare a fost supranumit și „părintele călugărilor”, căci el este primul care „normează” existența „coloniilor monastice”, precursoare ale mănăstirilor și ale schiturilor din veacurile următoare și până în ziua de azi. După o viață de schimnic/eremit, retras „în pustie”, Antonie cel Mare, înțelegând și rosturile adunării în grupuri de rugăciune și viață comună a călugărilor, alături de Sfântul Pa- homie cel Mare întemeiază monahismul și, totodată, concepe regulile pe care aceste aşezăminte trebuie să le urmeze în comunitatea monastică. A ales calea schimniciei la vârsta de 20 de ani, în anul 271, după ce a auzit în biserica satului său din Egiptul de Sus (Coma, sat creștin, la acea vreme) următoarele cuvinte ale Evangheliei: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în Cer! Apoi vino și urmează-mă” (Matei 19: 21). A plecat în pustie și s-a așezat pe lângă un alt ascet, de la care a deprins sfintele învățături, apoi s-a retras la marginea Deșertului, unde a viețuit vreme de două decenii, primind la rându-i ucenici. În anul 306, la vârsta de 55 de ani, pentru încă 50 de ani, devine părintele spiritual al proto-mănăstirilor din Egipt și, în cele din urmă, cel care, cum scriam, redactează normele de conviețuire monahală. El, însă, avea să se retragă pe Muntele Kolzum, în deșert, în apropiere de Marea Roșie, luând cu sine doar doi ucenici. Aici avea să se nevoiască până la moartea sa, la 17 ianuarie 356. La câteva secole după moartea sa, pe locul pustniciei sale, pe Muntele Kolzum, s-a întemeiat o mănăstire care îi poartă numele și care are viață spirituală și în ziua de azi.
Primul călugăr din istorie
Sfântul Antonie cel Mare a trăit peste un secol. Mai precis: 105 ani. Dar nu a fost cel mai longeviv dintre cuvioșii și mucenicii acelui timp. Sfântul Pavel Tebeul (egiptean, ca și Antonie cel Mare, Tebeul însemnând: „din Teba”), prăznuit în calendar la 15 ianuarie, a viețuit 115 ani, din care ultimii 90 de ani adânc în pustie, într-o peșteră săpată în munte. El este considerat a fi, între sfinții părinți ai creștinismului, cel dintâi care a ales să ducă viață de ascet. El este cel dintâi pustnic creștin. Într-o perioadă de prigoană a creștinilor, pe vremea împăratului roman Deciu (249-253), după o lungă luptă cu cumnatul său pentru moștenirea rămasă de la părinți (Pavel rămăsese orfan la 15 ani), la vârsta de 23 de ani, se retrage în pustie (era născut în anul 227 d.Hr. și avea să treacă la cele sfinte în anul 342). Se spune că, în cele nouă decenii de pustnicie, arareori ar fi văzut altă față de om, doar atunci când alți eremiți îl vizitau pentru a-i cere sfatul și pentru a le împărăși din învățătura și înțelepciunea sa, „vărsând” astfel spre lume cunoștințele sale de natură spirituală. În rest, el a trăit, după tradiție, doar cu pâinea pe care i-o aducea, în fiecare zi, un corb la fel de bătrân ca și el. Pasărea îi lăsa în peșteră o jumătate de pâine, din care el își făcea porții deosebite pentru toate orele zilei, însă în zilele „de post” se mulțumea doar cu apa strânsă din ploi sau din rouă, în crăpăturile stâncilor.
Întâlnirea schimnicilor
Amândoi numărându-se printre întemeietorii de viață spirituală creștină, Sfântul Cuvios Pavel Tebeul și Sfântul Antonie cel Mare au trăit fără să se fi întâlnit până către sfârșitul vieții. Dar amândoi aflaseră unul despre celălalt de la ucenicii ori de la pelerinii care se aventuraseră în pustiu, căutându-i pentru sfaturile lor înțelepte. La un moment dat, Sfântul Antonie cel Mare a decis să plece în căutarea peșterii în care viețuia cuviosul, contemporanul său. Într-un târziu, ajunse la acesta și, urcând cu greu până în gura peșterii, i se adresă cu următoarele cuvinte: „Bucură-te Pavele, vasul alegerii și stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei”, exprimându-și astfel evlavia ce avea la acesta, ca mai vârstnic și ca începător al drumului pustnicesc al omenirii. La rândul său, recunoscându-i locul în ierarhia sfinților părinți protectori ai creștinismul, Cuviosul Pavel Tebeul avea să-i răspundă: „Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povățuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăți și pe diavolul l-ai gonit dintr-însa”. Aceasta a fost o zi deosebită pentru ei, până și „slujitorul” Sfântului Cuvios Pavel Tebeul, bătrânul corb, a înțeles asta și le-a lăsat o pâine neagră întreagă.
Doi lei i-au săpat groapa
Mâncând cu parcimonie din pâinea adusă și bând cu înghițituri mici din apa adunată de Pavel, cei doi monahi și-au istorisit unul altuia viața, până a doua zi, când cuviosul i-a zis oaspetelui său: „De mult te-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea, și voiam să te am cu mine și împreună să slujim Stăpânului nostru. Dar, fiindcă vremea adormirii mele a venit, Domnul te-a trimis la mine ca să îngropi smeritul meu trup”. Lăsându-se seara și simțind frigul - al nopții care se apropia și al morții, deopotrivă - cuviosul l-a rugat pe Antonie cel Mare să îi aducă mantia pe care acesta o primise la rându-i din partea Sfântului Atanasie. Antonie alergă atunci la peștera sa de unde luă prețiosul veșmânt, împletit din ramuri de finic, bătute cu piatra, pentru a li se subția fibra și a putea fi folosite precum firul de cânepă, de in sau de urzică, după obiceiul pe care aveau să-l urmeze apoi eremiții. Când s-a întors Antonie, a văzut de departe cum sufletul cuviosului Pavel Tebeul urca la Ceruri. Vorbele sale fuseseră testimoniale. Astfel, Antonie cel Mare s-a apucat a-i săpa mormântul în piatră, doar cu mâinile sale, iar în ajutorul lui au venit doi lei, care au adâncit groapa cu ghearele lor. Reîntors în locul sihăstriei sale, unde îl așteptau ucenicii, Sfântul Antonie cel Mare avea să le vorbească despre cel dintâi dintre pustnicii lumii creștine, exclamând „Vai mie, copiilor! Monah păcătos și mincinos ce sunt, monah doar cu numele! Căci, iată, eu în Pavel l-am văzut pe Ilie, l-am văzut și pe Ioan (n.r. - Botezătorul) în pustie, l-am văzut și pe Pavel (n.r. - apostolul) în Rai!”.