de Georgiana Mihalcea

Misiunea preotului de spital, de caritate sau de urgență este una cu adevărat extraordinară: le stă alături celor bolnavi ori celor care își trăiesc ultimele zile de viață înlesnindu-le accesul la Cuvântul lui Hristos, ajutându-i să-și mărturisească păcatele pentru ușurarea sufletului. Este disponibil la orice oră și, de cele mai multe ori, merge nechemat la căpătâiul celor aflați în nevoie duhovnicească. La Spitalul Județean de Urgență Piatra-Neamț l-am găsit pe preotul misionar George Ovidiu Chirița (medalion), care a avut amabilitatea să ne vorbească despre rolul deosebit de important al acestei profesii.

„Deschiderea tuturor ușilor în fața preotului este aducătoare de pace și de bucurie”

- Patriarhia Română a declarat 2024 ca Anul Omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginți. Cât de importantă este această misiune?

- Importanța se judecă de fiecare om atunci când este bolnav și preotul de spital ajunge lângă patul său, rămânând efectul acestei întâlniri și amintirea interacțiunii cu un preot de urgență dacă vreți, deosebit de duhovnicul de acasă, un om trimis de Dumnezeu să mângâie, să încurajeze, să ușureze și să dezlege, să unească pe suferind cu Domnul Hristos. Amprenta fizică și emoțională în primul rând, dar și cea mentală pe care o întipărește boala, contribuie ca această întâlnire să aibă relevanță în inima omului ani după ce ea a avut loc. Simt această importanță și aparținătorii, adică rudele bolnavului, care văd efectul asupra apropiatului lor în care investesc timp și suflet, și efectul asupra lor înșiși, chiar dacă uneori ne auzim doar la telefon.

- Care este specificul acestui gen de pastorație?

- Specificul ține de accentul pus pe activitatea în spital, care o covârșește pe cea de la capelă, cu slujbele, spovedania, sfătuirea, alinarea rudelor și personalului, tot ce se săvârșește acolo. Prioritate are bolnavul, și chiar dacă fizic și psihic este obositor, duhovnicește este aducătoare de pace și de bucurie primirea, deschiderea tuturor ușilor în fața preotului, chiar și când pe secție au loc anumite proceduri, situație care, evident, nu se întâlnește în parohie, unde fără invitație, se arată din ce în ce mai dificilă vizitarea enoriașilor.

„Uneori împărtășirea este aprobată din ochi sau printr-o strângere de mână de către suferind”

- Ce rol are preotul în echipa de îngrijiri paliative dintr-o unitate medicală?

- Aici beneficiem de o știință medicală așezată și verificată, ba chiar și de documente medicale oficiale, există și o echipă pluridisciplinară minimală în fiecare spital, din care un preot face obligatoriu parte, care se ocupă de cazurile terminale, cronic progresive și acute, grave. Preotul are o fișă de evaluare spirituală pentru fiecare bolnav, pe care o completează la zi cu tot ce săvârșește pentru îngrijirea acestuia, care face parte din fișa medicală. Atunci când știința medicală se apropie de epuizarea procedurilor sale, preotul are un rol din ce în ce mai mare în îngrijirea acestor pacienți.

- În ce constă, concret, asistența religioasă din spital?

- În spital, preotul se concentrează pe bolnavii acuți, terminali, cronici progresivi, pe cei în prag de proceduri medicale mai dificile, cu un grad de risc. Are de-a face cu credincioși cu care este dificilă comunicarea, relaționarea, săvârșirea slujbelor. Rugăciunile de sănătate, dezlegările, spovedania - dacă se poate sau bolnavul mai poate gândi altceva în afara suferinței prin care trece - și împărtășirea, cuminecarea, uneori aprobată din ochi sau printr-o strângere de mână de către suferind, sunt cele mai frecvente. Urmează Sfântul Maslu, molitfele pentru lăuze, Botezul de urgență, Aghiasma pentru o secție sau compartiment, și lista poate continua. De subliniat că nu ne putem limita la solicitări, ci mergem din proprie inițiativă pe secțiile grele și întrebăm pe alte secții cine se găsește în stadiu terminal, se chinuie, nu are familie care să se intereseze de el, cel puțin în cazul pacienților de pe Anestezie Terapie Intensivă, de multe ori le spunem rudelor când ne sună că am fost deja la bolnavii lor.

- Cum se raportează un om bolnav la Dumnezeu? Se apropie mai mult sau se îndepărtează din cauza bolii?

- Boala poate răscoli, accelera, schimba, arăta adevărata stare duhovnicească a celui suferind. Statistic, da, se observă o apropiere, dar preotul pune de cele mai multe ori niște accente, niște nuanțe pe așezarea sufletească a pacientului. Relația lui mai mult sau mai puțin vie cu Dumnezeu, contribuția rudelor, acestea compun mare parte din situația sa. În plus, boala pune multă presiune pe partea emoțională și încearcă astfel și setul de valori ale pacientului, încât mai puțin cuvântul, cât dragostea și slujbele, ritualul, tainicul, ajută mai mult. Ca dovadă, majoritatea are puține de spus la Spovedanie, puține de mărturisit, dar vrea cu sete să primească Sfânta Împărtășanie.

„Vizitează periodic categoriile de bolnavi către care îl trimite conștiința, fără solicitare”

- Cum arată o zi din viața unui preot de caritate?

- Într-o zi de sărbătoare, dincolo de pravila sa personală, vine dimineața la capelă, eventual mai împărtășește vreo doi pacienți înainte, își face slujba, apoi răspunde la solicitări după Sfânta Liturghie și în restul zilei. În celelalte zile, de lucru, având grijă să respecte programul secției și diferitele proceduri medicale, caută să răspundă la solicitări și mai ales să viziteze periodic categoriile de bolnavi către care îl trimite conștiința, fără solicitare.

- Cât de important e pentru oameni să primească „medicamente spirituale” pe lângă tratamentele medicale?

- Deși mai nou s-au normat posturi de psiholog pe spital, importanța misiunii preotului nu s-a diminuat. Literatura de specialitate și experiența zilnică arată clar că există continuitate și distincție între îngrijirea fizică, psihică-sufletească și cea spiritual-duhovnicească. În plus, Ortodoxia are forma de terapie atât de apreciată a slujbelor, molitfelor, dezlegărilor, Tainelor, care ajută până și pacienții inconștienți sau care nu pot comunica și relaționa.

„Mi-am dat seama cât trebuie să roadă în mine programul de zi cu zi ca să ajung omul obişnuit cu această misiune“

- De-a lungul timpului, care vi s-a părut cea mai mare provocare profesională?

- Cred că stau la concurență două: una mai exterioară spitalului, efortul alături de alți preoți de spital, de mai marii noștri bisericești și de toți binevoitorii din spațiul public pe care i-am găsit pentru recunoașterea legală și concretă a statutului preotului de spital, efort aproape de partea sa finală. A doua, mai internă, cea de intrare în ritmul și profunzimea cerute de Dumnezeu și de sfinții tămăduitori în primul rând, mai puțin de oameni - care ne rabdă și ne acceptă prea mult mediocritățile - de la preotul de spital, înțelegerea la alt nivel a răbdării, a implicării în misiunea de pastorație, a răspunderii cu bunătate la suferință, la indiferență, la răutate. În general, mi-am dat seama cât trebuie să roadă în mine programul de zi cu zi ca să ajung omul obișnuit cu această misiune, capabil să-și îndeplinească slujirea în mod firesc, din niște rezerve spirituale reale, în ciuda păcatelor de care nu am scăpat încă.