de Anda Postolache
Pentru ca o persoană să fie trecută în calendarul bisericesc trebuie să fie respectată o anumită procedură, bazată pe canoane şi pe tradiţie. Evident, numai acei oameni care au dus o viaţă sfântă pot fi propuşi spre canonizare. Cum ajunge însă cineva să fie trecut în rândul sfinţilor? Ce se are în vedere la canonizare? Care sunt regulile?
„Cei cu viaţa îmbunătăţită”
La întrebările privind complexul proces de canonizare ne-a răspuns preotul Nicolae Necula (foto), profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă, din Bucureşti: „Canonizarea este un act foarte important, pe care îl săvârşeşte Biserica, de trecere a persoanelor cu viaţa îmbunătăţită în rândul sfinţilor. Cuvântul vine de la «canon», ce are o mulţime de sensuri, printre care şi acela de listă sau de catalog. Canonizarea înseamnă înscrierea cuiva în acest catalog al sfinţilor. Încă de la începuturile creştinismului, bisericile locale scriau pe liste sfinţii locali, care, cu trecerea timpulului, au fost veneraţi în toate bisericile, devenind sfinţi ai întregii Biserici. La început, în aceste liste sau canoane de sfinţi se treceau martirii sau cei care mureau pentru Hristos în persecuţii. Listele au purtat numele de Martirologii. După aceea s-a generalizat la Sinaxar, ce cuprinde viaţa unui sfânt, apoi s-au instituit Minologiile, ce cuprind viaţa sfinţilor dintr-o lună, plus toate cărţile, dicţionarele, colecţiile despre vieţile sfinţilor”.
„Persoana cu o moralitate ireproşabilă, plină de sfinţenie”
Despre regulile în sine ale canonizării, părintele profesor ne-a explicat: „Pentru ca o persoană să fie trecută în rândul sfinţilor trebuie să fi mărturisit credinţa adevărată în Iisus, ortodoxă. Apoi, acea persoană să fi mărturist pe Hristos cu orice preţ, dacă a fost cazul chiar cu preţul vieţii. În al treilea rând, se adaugă moralitatea ireproşabilă, dovedită prin viaţa deosebită, plină de sfinţenie. Apoi mai sunt câteva lucruri, prin care se vede că Dumnezeu preamăreşte aceste virtuţi ale persoanei respective: darul de a face minuni, neputrezirea trupului după moarte, adică rămânerea corpului sub formă de moaşte. La condiţiile menţionate putem adăuga mirosul de bună mireasmă pe care îl răspândeşte corpul celui care nu a putrezit. Noi nu canonizăm niciodată pe cineva care este în viaţă, pentru că omul poate păcătui şi în ultima clipă a vieţii sale”.
„Trebuie să fie înregistrate cazuri de minuni mari”
Majoritatea domnitorilor canonizaţi în Biserica noastră, ca şi în cea rusă, bulgară şi sârbă sunt sfinţi pentru că au apărat credinţa în Hristos în faţa islamului. Aceasta este una dintre calităţile ce recomandă pe cineva la canonizare. Părintele Necula mai spune că esenţial este, la trupurile neputrezite, ca ele să facă minuni pentru a fi considerate moaşte de sfinţi. „Trebuie să fie înregistrate cazuri de minuni mari, o înviere din morţi, o tămăduire dintr-o boală incurabilă”.
Ritualul canonizării
Procedura de canonizare cuprinde un ritual întreg ce trebuie respectat. „Ritualul are loc după ce se înregistrează o evlavie populară, lumea îşi creează o imagine despre acel om, ştie că a dus o viaţă sfântă, că a fost un om curat sufleteşte, că a făcut nişte lucruri minunate în viaţă, creându-se un adevărat cult, o evlavie deosebită. Biserica trebuie să verifice îndeplinirea tuturor acelor condiţii de fond de care aminteam. Cineva, de regulă un ierarh, face propunerea de canonizare, Sfântul Sinod instituie o comisie specială, se cercetează viaţa celui propus să fie trecut în rândul sfinţilor, se cercetează toate condiţiile de fond, după aceea se aprobă sau nu ca el să fie canonizat”.
Ziua de prăznuire, data la care a murit sfântul
„Dacă se aprobă canonizarea, atunci se întocmeşte slujba acelui sfânt, acatistul, se pictează icoana sa, toate cu aprobarea Bisericii. După ce se încheie toată această cercetare, se face un act de proclamare de către Sfântul Sinod, un Tomos Sinodal, după aceea se aduc osemintele, dacă au rămas, se spală şi se ung cu sfântul mir, se face o ultimă slujbă de pomenire, după aceea se aduce, împreună cu osemintele, şi icoana sa, se săvârşeşte privegherea cu o seară înainte, se face liturghia solemnă în duminica sau de sărbătoarea în care se face proclamarea canonizării, se citeşte actul sinodal, deci se proclamă canonizarea.
Se publică Tomosul Sinodal, se înştiinţează şi alte biserici ortodoxe despre existenţa noului sfânt. Nu este obligatoriu ca aceste biserici să-l scrie în calendare, dar de obicei îl trec. Ziua de prăznuire se alege a fi data la care a murit sfântul respectiv”, a spus părintele profesor Nicolae Necula.
„Noi nu canonizăm niciodată pe cineva care este în viaţă, pentru că omul poate păcătui şi în ultima clipă a vieţii sale” (preot Nicolae Necula)
Biserica, pentru a nu face greşeli, nu se grăbeşte niciodată în a declara noi sfinţi. Este necesar uneori să treacă mult timp, chiar şi câteva secole, cum a fost cazul lui Ştefan cel Mare. „Mai bine nu este trecut în calendar decât să ne jucăm de-a canonizarea”, susţine părintele amintit. Există cazuri în care trupul cuiva nu a putrezit din alte motive decât sfinţenia: îmbălsămarea cu prea multe substanţe chimice, blestemul asupra sa rămas nedezlegat, pământul sau clima locului în care se face îngroparea, operaţiile estetice, cu introducerea în trup (piele) a unor substanţe rezistente la putrezire.