de Mariana Borloveanu
La marea cea mare, liniştea Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol pare a fi un colţ de Rai, o mare de lumină întregită de un univers spiritual cu totul aparte. Păşim încet şi vorbim în şoaptă, pentru ca limpezimea clipei să nu se piardă dincolo de cuvinte. Ne-am oprit lângă chilia părintelui Arsenie Papacioc (foto), aşteptând o mult dorită binecuvântare. Gerul iernii şi suferinţele trupeşti îl ţin în chilie mai tot timpul, dar marele duhovnic ne-a răsplătit cu un Cuvânt de învăţătură.
„Dumnezeu este iubire desăvârşită”
- Dacă Dumnezeu Însuşi este iubire desăvârşită, ce putem face noi pentru a fi demni de această iubire necondiţionată?
- Iisus Hristos ne-a adus putinţa de a ne îndumnezei după har; ne-a dat puterea de a ne lepăda de păcat, de a ne ierta vrăjmaşii, de a exista ca o entitate mai mare decât oricare alta. Toată creaţia este minunată, dar omul a fost creat anume cu o iubire grozavă, iubire care nu ştiu dacă se poate spune prin cuvinte. Dumnezeu este altceva decât credem noi, este iubire desăvârşită. El ne-a creat doar pentru El, ca să rămânem cu El în vecii vecilor, să încercăm să ne desprindem de tot ceea ce înseamnă păcat.
„Nu accept ca un semen al nostru să nu aibă un duhovnic!”
- Părinte, mi-aţi spus odată că Raiul e plin de păcătoşi pocăiţi, iar iadul - plin de păcătoşi nepocăiţi. Ce sfat le daţi celor căzuţi, care au conştiinţa păcatului, dar care nu merg la duhovnic de teama unor canoane prea aspre?
- Eu, duhovnicul Arsenie, pot să spun că nici nu mai există cădere, şi numai ridicare. Şi duhovnicii ar trebui să privească însă cu o viziune mai largă toate aspectele mărturisirii. Nu se pune problema în ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, ci a vindecării păcătosului care se căieşte sincer în faţa duhovnicului! Trebuie să ştim că avem de-a face cu un Dumnezeu milostiv, care se foloseşte de orice-mprejurare ca să te salveze.
- Există situaţii în care unii credincioşi nu s-au mai dus la duhovnic, nu s-au mai mărturisit. Ce-i sfătuiţi?
- Nu accept ca un semen al nostru să nu aibă un duhovnic! Fiecare are o mamă, are o învăţătură, are un crez. Sunt situaţii în care, din motive cu totul speciale, doar pentru o bucată foarte scurtă de timp poţi rămâne fără duhovnic. Preotului trebuie să-i arătăm respectul cuvenit. Sunt fraţi de-ai noştri, mai tineri, cărora le sărut mâna cu toată dragostea. Ei, sărmanii, se simt stânjeniţi, dar eu le-am spus de-atâtea ori că nu le sărut mâna lor, ci mâna preotului din ei. Pentru cel care nu are duhovnic e o pierdere, pentru că un popor trăieşte prin duhovnicii săi.
„Cel mai greu de vindecat este vorbirea de rău”
- Ca duhovnic, aţi vindecat multe răni ale nefericiţilor care au lăcrimat sub patrafirul sfinţiei voastre. V-aş ruga să ne spuneţi ce păcat consideraţi că este cel mai greu de vindecat?
- Cel mai greu de vindecat este vorbirea de rău. De ce să vorbim de rău, când am putea găsi un ideal în fericirea veşnică. Am trăit azi, dar nu se ştie dacă trăiesc şi mâine. Deci a-ţi controla timpul vieţii ar putea fi un sistem pedagogic de educaţie. Eu nu recomand ca duhovnic să fac nevoinţă duhovnicească numai cu sute şi mii de metanii; nu le ignor, dar consider că acelea nu sunt scopuri, ci sunt numai mijloace, prezente într-o formă directă şi neadâncită în adâncul spiritualităţii tale.
- Şi pentru că suntem datori în fiecare zi să trăim spiritual, ca şi când aceasta ar fi ultima a vieţii noastre şi ar urma să ne întâlnim cu Dreptul Judecător, cum am putea vedea moartea ca pe o realitate?
- La 95 de ani de viaţă am fost la multe căpătâie de morţi. Nu vă daţi seama ce ţipete grozave se aud atunci, în contactul cu cealaltă lume, despre care se ştie, dar despre care nu se crede în timpul vieţii. Vederea păcatelor proprii este înfiorătoare, iar ele nu se pot repara decât prin întoarcerea înapoi. Ei înapoi nu se mai puteau întoarce, pentru că venise moartea să-i ia. V-am mai spus, moartea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia! Moartea este o realitate. Toţi muribunzii pe care i-am văzut în viaţa mea doreau să mai trăiască măcar o zi. Dar să ştiţi că nu într-o zi, ci într-o singură clipă poţi face foarte multe. Dacă nu ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi, nu realizezi nimic important în planul mântuirii. Un sfânt părinte spunea: „Acela care crede că există Veşnicia şi stă nepăsător merită să fie închis în casa de nebuni”.
- Există o cruce a fiecăruia dintre noi, pe care cu înţelepciune, dar şi cu umilinţă trebuie să o acceptăm. Dar când este vorba despre întreaga lume, mai e ceva de făcut?
- Suferinţa, dacă nu este îmbinată cu umilinţa, nu-i desăvârşită. Nimic nu este cu putinţă fără cruce şi fără rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Înţelepciunea, adâncul fiinţei omeneşti este locul acela pe care şi Hristos l-a ales să stea-n el, inima. Dacă omul este un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos, fiinţa omenească, fiind aureola întregii Creaţii, este singura verigă posibilă între Dumnezeu şi Creaţie. Omului i-a fost încredinţată marea răspundere de a supraveghea Creaţia. Tocmai de aceea tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate.
„Fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi şi mântuirea poate fi pierdută! Trăieşti momentul ca să repari trecutul şi ca să câştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lăsaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu trăieşte momentul acesta cum trebuie şi lasă în seama lui Dumnezeu viaţa ta”
„Nu există decât un singur Dumnezeu, aceeaşi învăţătură pentru toată lumea! Însuşi Mântuitorul ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Dacă nu este cale, nu e mergere, dacă nu e adevăr, nu-i cunoaştere, dacă nu e viaţă, nu e vieţuire. Eu constat acum, şi cu vârsta, şi cu trăirea de zeci şi zeci de ani de preoţie şi de călugărie, că există o foarte mare atracţie a oamenilor spre credinţă, uneori chiar până la acea nebunie pentru Hristos şi lepădarea de sine, de care cu toţii avem nevoie. A te lepăda de sine, a renunţa la voinţa proprie înseamnă a te pierde ca să te poţi găsi.”