de Mariana Borloveanu
Să te poţi ruga la Mănăstirea Prislop, din judeţul Hunedoara, la mormântul părintelui Arsenie Boca este o binecuvântare. Oamenii îi cer câte ceva, iar părintele, din lumea drepţilor, înfăptuieşte minuni. Despre Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae spunea că „este un fenomen unic în istoria monahismului românesc”.
Sihaştrii trăiau rugăciunea Muntelui Athos
Dacă ajungeţi în Ţara Haţegului, nu vă puteţi bucura pe deplin de frumuseţea acelor locuri fără să treceţi pe la Mănăstirea Prislop. În această gură de Rai, măreţia şi prospeţimea pădurilor vin să învăluie un lăcaş de spiritualitate aparte. Călugării care au vieţuit cu multă vreme în urmă în aceste locuri erau adevăraţi sihaştri, stăpânind mai bine decât oricine rugăciunea lui Iisus şi creând o punte de legătură între viaţa monahală de pe pământ românesc şi cea de la Sfântul Munte Athos. Obştea mănăstirii este alcătuită astăzi din măicuţe, acestea desăvârşindu-şi studiile la Seminarul Teologic Monahal al lăcaşului. Credincioşii care ajung aici se pot ruga la Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, unul dintre monahii marcanţi ai secolului al XV-lea, un pustnic care a trăit într-o peşteră din apropierea cimitirului. Punctul culminant al spiritualităţii şi evlaviei îl constituie fără-ndoială pelerinajele de la mormântul făcător de minuni al părintelui Arsenie Boca. Mulţi îl consideră pe acesta asemenea Sfântului Serafim de Sarov, în sensul că ceea ce a făcut Sfântul Serafim pentru ruşi a făcut părintele Arsenie Boca pentru români.
Zian s-a pregătit de mic pentru singurătatea călugăriei
Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, la Vaţa de Sus, într-o familie de oameni simpli, dar cu frică de Dumnezeu. Numele său, la vremea aceea, era Zian. A crescut în „veşnicia care s-a născut la sat”, având predispoziţie spre singurătate şi profunzimea problemelor religioase. De tatăl său îşi amintea întotdeauna zâmbind şi povestind despre singura bătaie pe care a primit-o de la el în copilărie, pentru a învăţa „să nu mai piardă timpul”. Acesta a trecut la cele veşnice când Zian a terminat liceul, motiv pentru care tânărul student a fost nevoit să-şi vândă casa pentru a plăti cursurile Institutului Teologic de la Sibiu. Când problematica misticii comparate l-a stăpânit cu desăvârşire, a început să se îndepărteze de mama sa, încercând să se pregătească pentru singurătatea călugăriei. Tăcerea prin care se desăvârşea starea interioară şi-a pus amprenta şi pe numele ales la călugărie: Avva Arsenie. După terminarea Institutului de Teologie, prin grija Mitropolitului Nicolae Bălan, urmează Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde participă la cursurile de mistică ale lui Nichifor Crainic şi traduce „Filocalia”, împreună cu părintele Dumitru Stăniloae.
Comuniştii se temeau foarte mult de popularitatea părintelui
După ce a fost hirotonit ca diacon celib, tânărul truditor în cele sfinte a fost trimis pentru trei luni la Muntele Athos, de unde s-a întors întărit duhovniceşte. A fost uns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Aici a debutat urcuşul duhovniciei părintelui Arsenie. Credincioşi din toată ţara au început să-l caute pentru a-i cere sfatul. În scurt timp a fost acuzat de legionarism şi arestat, după care a fost mutat la Mănăstirea Prislop, unde şi mai multă lume a început să-l caute. Comuniştii se temeau din ce în ce mai mult de popularitatea părintelui, motiv pentru care a început o perioadă de hărţuire, tortură şi condamnare la muncă silnică, la Ocnele Mari. Între timp, Mănăstirea Prislop a fost desfiinţată, măicuţele alungate, iar părintelui i s-a interzis să mai slujească. Timp de 15 ani a pictat biserica din localitatea Drăgănescu, din judeţul Giurgiu, loc în care era la fel de căutat ca şi la Prislop. Şi-a deschis apoi un mic atelier de pictură la aşezământul mănăstiresc de la Sinaia. Se spune că, înainte de a muri (la 28 noiembrie 1989), a prezis Revoluţia şi faptul că nimic nu se va schimba în bine, iar prigoana Securităţii se datora faptului că părintele Arsenie Boca prevăzuse sfârşitul lui Ceauşescu.
Cine ajunge la chilia sa primeşte ajutor
Fenomen unic al monahismului românesc, părintele Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic al secolului al XX-lea. Vorbea precum un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se tânguie şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi trecătoare. Când îl vedeai pentru prima oară, simţeai un fior rece prin tot corpul, dar, până apucai să te dezmeticeşti, rămâneai tăcut în faţa Sfântului, care părea dintr-o altă lume. La Prislop, unde a fost înmormânt la 4 decembrie 1989, duhul său încă mai dăinuie, precum şi chilia de pe Valea Sâmbetei a Munţilor Făgăraş, unde în peretele dur de stâncă, părintele a sculptat chipul Maicii Domnului. Chilia în care Arsenie Boca şi-a trăit sihăstria se află într-o zonă aproape inaccesibilă, cu toate astea, sunt credincioşi care înfruntă sălbăticia locului doar pentru a simţi duhul părintelui şi ajutorul pe care îl dă tuturor celor care ajung la gaura din stâncă.
Spovedania dura între patru şi şase ore
Oameni de la sute de kilometri veneau pe drumul anevoios de la Prislop spre a-şi găsi alinarea, pentru că părintele Arsenie Boca se îngrijea cu adevărat de sufletul semenilor. Marea sa bucurie era ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. La o primă vedere era ca un sfânt, te domina cu o privire, care mai tot timpul era aţintită spre munţi. Privindu-i ochii, de un albastru rar întâlnit, aveai impresia că cerul a coborât pe pământ, pentru ca vorbele aspre ce aveau să urmeze să te biciuie pur şi simplu. Nu menaja pe nimeni, iar majoritatea celor care mergeau să-l cerceteze erau mustraţi în văzul tuturor celor de faţă. Spovedania părintelui Arsenie dura între patru şi şase ore, o spovedanie după Pravilă, care, pe lângă lacrimi şi suspine grele, aducea mult dorita eliberare a sufletului. Fiind văzător cu duhul, ştia taina fiecăruia şi îl ţinea sub patrafir până când acesta mărturisea chiar şi cea mai ascunsă povară a sufletului. Marele câştig era că nimeni nu pleca de la părinte fără un cuvânt de încurajare.
„Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse!”
Pe maica Serafima am cunoscut-o la Mănăstirea Bistriţa, în judeţul Vâlcea. Deşi acum stăruie în rugăciune lângă racla Sfântului Grigorie Decapolitul, şi-a amintit cu mare drag de anii tinereţii, când a avut bucuria de a fi ucenica lui Boca: „Părintele a trăit toată viaţa în rugăciune. Puterea sa duhovnicească era dincolo de cuvinte. Nimeni n-a reuşit să-l mintă vreodată, iar cuvântul lui îţi pătrundea până la inimă, făcându-te să înţelegi cât de bine îţi cunoaşte sufletul. Îşi cântărea vorbele, astfel încât şi omul învăţat, dar şi omul simplu să-l poată înţelege. Nu-i plăcea tristeţea din ochii oamenilor şi ades le spunea: «Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse!». Ca duhovnic nu era nici blând, nici aspru, iar lucrul cel mai greu de înfăptuit era când părintele ne cerea să nu mai facem ce-am făcut. Poate vi se pare simplu, dar vă spun, la cei 89 de ani ai mei, că acesta este canonul cel mai greu de ţinut dintre toate.”
Maica Veronica: „M-am călugărit peste exact 20 de ani, cum îmi spusese părintele”
„Era în vara anului 1948, povesteşte maica Veronica, de la Agapia. De copilă îmi pusesem în gând s-o iau pe calea călugăriei şi m-am dus la părintele Boca să-i cer sfatul. M-a privit blând, am auzit că nu zâmbea niciodată, apoi mi-a spus cu faţa întunecată că acest lucru se va-ntâmpla peste 20 de ani şi m-a trimis acasă, zicându-mi că mai întâi trebuie să-i cresc pe cei patru fraţi mai mici ai mei. Am plecat dezamăgită, fără să înţeleg nimic, dar când am ajuns acasă, ambii părinţi zăceau morţi. În ziua respectivă fuseseră pe câmp, la secerat, când s-a stârnit furtuna şi au murit răpuşi de un fulger. După ce mi-am crescut fraţii m-am călugărit peste exact 20 de ani, cum îmi spusese părintele Arsenie”.
Avea harul lacrimilor
Pe Veturia Iacob, din Lugoj, am cunoscut-o la spital, la Fundeni. Mi-a povestit cum, în urmă cu multă vreme, mama sa a mers la părintele Arsenie într-o mare disperare. Veturia a fost diagnosticată la vârsta de 9 ani cu scleroză multiplă, iar medicii i-au mai dat de trăit doar câteva luni. Când a ajuns în faţa părintelui, lacrimile au început să-i curgă şiroaie şi n-a mai putut să scoată nici măcar un cuvânt. În mod inexplicabil, în preajma marelui duhovnic simţeai nevoia să plângi, să-ţi uşurezi sufletul. Atunci părintele i-a spus: „Du-te cu Dumnezeu femeie şi ai grijă de fată, că boala asta îi va trece după ce ai să o ungi timp de şase luni cu ulei de sunătoare. Va face încă şase operaţii, dar va muri de bătrâneţe”. Mama a plecat plângând tot drumul până acasă, dar minunea s-a înfăptuit întocmai.
O altă mărturisire mi-a făcut-o Ştefăniţă Sass, elev în clasa a IX-a la un liceu din Alba-Iulia, care până la începerea liceului a urmat cursurile unei şcoli speciale, pentru că nu putea să articuleze bine cuvintele. În urmă cu doi ani a fost împreună cu mama sa, Fevronia, la mormântul părintelui, la Mănăstirea Prislop. După ce s-au rugat din toată fiinţa lor lângă groapa cu iz de crini, Ştefăniţă, fără să-şi dea seama, i-a spus mamei sale: „Ce frumos miroase!”. Fevronia a izbucnit în plâns şi i-a mulţumit părintelui pentru minunea care se petrecuse cu fiul său. De-atunci vin în fiecare an să-i mulţumească marelui duhovnic.
„Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă vor lua totul!“
Părintele profesor Simion Todoran a povestit că, la ultima întrevedere pe care a avut-o cu părintele Arsenie, acesta părea mai sănătos decât oricând şi i-a spus: „Este ultima dată când ne vedem. Mă duc, dar, de acolo de unde mă voi duce, am să vă ajut mult mai mult decât am făcut până aici”. La scurt timp, la 28 noiembrie 1989, s-a împlinit această ultimă profeţie. De altfel, încă din 1987, Boca a arătat locul în care să îi fie săpat mormântul. Mai mult, martorii povestesc că, în vara lui 1989, i-a cerut unui tâmplar să scrie pe crucea de lemn pe care i-o făcuse anul morţii: 1989. Povestea este confirmată de preotul Crăciun Oprea, care a văzut crucea la monahul Nicodim, duhovnicul Mănăstirii Prislop.
- De-a lungul vieţii, părintele a ajutat mii de credincioşi, a prevestit evenimente viitoare şi continuă să facă minuni... chiar şi după moarte