de Anda Postolache

Există preoţi de mir, cei pe care îi avem la bisericile noastre din sate şi oraşe, care sunt clerici căsătoriţi, şi există preoţi călugări, adică aceia care au fost hirotonisiţi pentru a ţine slujbele bisericeşti în mănăstire. Aceştia din urmă, se înţelege, sunt necăsătoriţi, ca orice călugăr. Prin ce se deosebesc preoţii călugări de preoţii obişnuiţi, de mir? Vom încerca să aducem unele lămuriri.

Celibatarul hirotonisit devine monah
Preoţii ortodocşi se împart în două grupuri distincte: clerul căsătorit (clerul secular sau de mir) şi clerul monahal. În Biserica Ortodoxă, un bărbat poate fi hirotonisit după căsătorie, dar atât el, cât şi soţia trebuie să fie la prima căsătorie. Dacă rămâne văduv, el nu se poate recăsători şi continuă să fie preot. În general, dacă un celibatar este hirotonisit, el trebuie să devină monah, pentru a-şi putea păstra preoţia.
Preotul de mir poate fi paroh al unei parohii, adică responsabil cu organizarea tuturor serviciilor religioase din acea unitate bisericească. El răspunde de biserica acelei parohii, de bunurile ei, de bunul mers al întregii activităţi pastorale şi catehetice. Pe lângă preotul paroh, o biserică poate avea şi alţi preoţi, care se numesc „preoţi slujitori” (li se dau şi grade: preot slujitor 1, 2...). Formulele de adresare şi de salut către preoţii de mir sunt: „Sărut mâna, părinte!”, „Sfinţia voastră” sau, mai rar, „Preacucernice părinte”. Când preoţii au şi rolul de profesori la facultăţile şi liceele teologice, ne adresăm lor cu formula „Părinte profesor”. Cea mai înaltă treaptă a unui preot de mir este aceea de protopop, care are în grijă, din punct de vedere administrativ, mai multe parohii.

Diaconul, ajutorul de bază
Diaconia este prima treaptă a preoţiei, instituită de apostoli, care au rânduit ca unii bărbaţi foarte cucernici şi râvnitori la cele sfinte să le fie de ajutor în agapele creştine ale începuturilor creştinismului. Diaconii serveau pur şi simplu la mesele acelea, pentru că nu ar fi fost demn ca un episcop sau un preot să facă aceasta. Cu vremea, când agapele nu s-au mai organizat - împrejurările istorice şi sociale nu au mai cerut-o şi nici permis-o -, diaconii au fost urcaţi în treapta preoţească. În vremea noastră, hirotonia întru diacon este cel mai adesea urmată imediat de cea întru preot. Puţinii diaconi care mai există se află pe lângă ierarhi, ajutându-i în slujbele bisericeşti, ei neputând sluji singuri niciuna dintre Taine, ci numai sprijinind un preot sau un episcop. Ei pot ajuta episcopii şi în alte împrejurări, de exemplu în vizitele pe care le fac în cuprinsul episcopiilor sau în afara lor, fiind un fel de secretari personali.
Un diacon în vârstă al unei catedrale sau al unei biserici importante poate primi titlul de protodiacon şi pretinde prioritate atunci când slujeşte împreună cu alţii asemenea lui. Diaconul-şef învestit pe lângă persoana unui episcop este numit arhidiacon.

Călugării, „bătrânii frumoşi”
Şi în viaţa monahală există preoţi, deoarece fără săvârşirea Tainelor Bisericii n-ar avea sens trăirea în mănăstire. Dintre călugări sunt hirotoniţi diaconi, care poartă numele de ierodiaconi, şi preoţi, care poartă numele de ieromonahi.
Există o serie de termeni care sunt aproape sinonimi şi desemnează fiecare o anumită nuanţă a vieţii de călugăr: monah, anahoret, ascet, eremit, pustnic, schimnic şi sihastru. „Călugăr” provine din neogreacă îşi înseamnă „bătrân frumos”. „Monah” vine tot din greacă şi înseamnă „singur”, adică separat de lume. Anahoret provine din grecescul „a se îndepărta” şi îl desemnează pe călugărul care trăieşte retras de lume. „Eremit” vine din latinescul „eremita” şi grecescul „eremites” („eremos” însemnând „deşert”, „solitar”). Este acelaşi lucru cu românescul „pustnic”. Termenul „sihastru” aduce o nuanţă unică - în limba greacă „isihastris” şi „isihastis” vin din grecescul „isihia”, care înseamnă „linişte” sau „liniştire”, de unde vine de fapt şi cuvântul „isihasm”. Sihaştrilor li se mai spune şi schimnici. Către călugării preoţi ne adresăm cu formula: „Preacuvioase părinte”.

Duhovnicia, centrul vieţii spirituale
Treptele în care călugării pot fi urcaţi sunt: protosinghel şi arhimandrit.
Protosinghel înseamnă cel mai mare între călugării „singhel” (în trecut, acesta desemna un preot călugăr care locuia în vecinătatea episcopului, fiindu-i cel mai apropiat sfătuitor). Arhimandritul este mai mare în grad ca protosinghelul. Poate fi stareţul unei mănăstiri sau o persoană care slujeşte pe lângă un episcop.
Atât preoţii de mir, cât şi cei călugări (ieromonahii) pot fi şi duhovnici, fiind învestiţi cu misiunea duhovniciei, a iertării păcatelor mărturisite de credincioşi, duhovnicia fiind centrul vieţii spirituale a creştinilor ortodocşi şi, împreună cu celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, lucrând la mântuirea oamenilor.