de Mariana Borloveanu

- Mirajul împlinirilor stă mereu în temeinicia rugăciunii

De obicei, Sărbătorile ne fac mai înţelepţi şi mai buni. Am încercat să ascultăm povestiri ale unor persoane, care au toate motivele să le numească minuni. Oameni de o spiritualitate aparte sau care înainte nu ştiau mai nimic despre Dumnezeu, învăţaţi sau de o simplitate debordantă. Cu toţii au trăit momente unice, care cu greu se pot mărturisi în cuvinte, trăiri care într-o singură clipă pot schimba destine. Şi pentru că se apropie Crăciunul, vă facem cunoscute câteva dintre minunile care s-au întâmplat în preajma Marii Sărbători a Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos şi din care, fără-ndoială, veţi avea de-nvăţat.

„Am devenit un alt om”
Augustin Popa, din Bucureşti: „Eu am fost ateu convins şi mă amuzam când auzeam vorbindu-se de închinare, de maslu, de moaşte, mai bine zis, nici nu ştiam exact ce înseamnă fiecare. Destinul a făcut ca o colegă de serviciu, asistentă pe secţia în care lucram ca medic rezident, să treacă printr-o experienţă incredibilă. Într-o dimineaţă, după raportul de gardă, ne-a arătat tuturor analizele şi biopsia din care reieşea clar faptul că are un neoplasm uterin, într-un stadiu foarte avansat. Ne-am sfătuit şi cu profesorul-şef de clinică, să vedem cum o putem ajuta, dar, fiind medici, ne-am dat seama că nu există nicio soluţie. Era început de noiembrie când asistenta Adriana G. a făcut cerere de concediu de odihnă, ne-a îmbrăţişat pe toţi şi ne-a spus că pleacă la munte. Evident că toţi ne-am gândit la ultimele ei clipe de viaţă, crezând că are o premoniţie... În ziua de Crăciun ne-a sunat pe fiecare în parte şi ne-a rugat să mergem urgent până la ea. N-am ştiut unul de celălalt, dar cei care eram în Bucureşti ne-am dus, crezând că e pe moarte. Acasă la ea ne-a întâmpinat bucuroasă şi în mirosul acela de brad şi smirnă (tămâiase prin casă) ne-a spus: «Am fost la munte, dar la Mănăstirea Frăsinei, unde m-am rugat ne-ncetat, iar când m-am întors mi-am refăcut toate analizele şi nici urmă de cancer». Pentru că vestea Adrianei m-a cutremurat în ziua de Crăciun, a rămas punctul de reper al noii mele vieţi de adevărat creştin şi din ziua aceea am devenit un alt om. Vă rog să meditaţi cu toţii şi să nu uitaţi că numai rugăciunea poate sfida medicina!”.

„Mi-am găsit de lucru, iar soţul meu nu mai bea”
Petruţa C., din Fălciu: „Am 36 de ani şi o experienţă de viaţă de parcă aş avea 96 de ani. M-am căsătorit la 21 de ani. Am fost şase fraţi la părinţi, motiv pentru care am crescut în sărăcie şi multe nevoi. Credeam că după căsătorie lucrurile se vor schimba, dar abia după aceea au început adevăratele probleme. Nu lucra decât soţul meu, pentru că eu am adus pe lume patru copii, pe care a trebuit să-i cresc. Un singur salariu era mult prea puţin pentru şase persoane. Au urmat datorii din ce în ce mai mari, soţul meu a început să bea şi în câţiva ani am ajuns să trăim din mila vecinilor. Acum doi ani, în ziua de Crăciun, făcusem o oală mare cu varză călită şi asta era tot. Când să ne aşezăm la masă, au venit preotul şi dacălul de la biserică şi ne-au adus câteva «cadouri»: carne, sarmale, cozonaci, ne-au umplut masa. Şi părintele a zis: «Acum hai să spunem rugăciunea! ». Era pentru prima oară în viaţa mea când mă rugam la masă. La plecare mi-a spus că aflase de sărăcia noastră în ziua de Crăciun de la Ana, fiica mea cea mare, care era nelipsită de la biserică. Am încremenit, pentru că eu habar n-aveam de asta. I-am cerut iertare lui Dumnezeu şi am început să merg şi eu la biserică, alături de toţi copiii mei. Nu vă daţi seama cât de mult s-a schimbat viaţa noastră. Mi-am găsit de lucru, iar soţul meu nu mai bea deloc. Îi mulţumesc Domnului că m-a adus pe drumul cel bun în Sfânta Zi a Crăciunului şi că am şi eu o familie pe care doar credinţa mi-a salvat-o de la ce era mai rău!”.

„Niciun sătean nu s-a mai plâns de neajunsuri”
Ioana D., din comuna 23 August, judeţul Constanţa: „De copil am tot fost pe la biserici şi la mănăstiri, împreună cu sora mea, Ileana, şi cu mama. Ne-am rugat şi ne-am închinat din tot sufletul, iar Bunul Dumnezeu a avut grijă de noi. Deşi avem o familie modestă, pot spune că ne descurcăm şi cel mai important este faptul că suntem sănătoşi şi ne ajutăm unii pe alţii. Dar ceea ce vreau să vă povestesc este o întâmplare care, deşi pare banală, este adevărată şi demnă de luat aminte. Prin anul 2004 au venit la noi în comună doi călugări, care, nu ştiu de ce, au avut mari probleme până când au ridicat lăcaşul sfânt. Le-a ars până şi troiţa din faţa bisericii. La început, pe când dormeau într-un vagon, lumea se cam mira de asta, până când au înţeles menirea lor în acest loc şi binefacerile Mănăstirii «Sfântul Nicolae». Înaintea sosirii acestora, în fiecare an ne mureau păsările de pe bătătură, venea ca o molimă, iar doi ani la rând ne-a murit porcul chiar înaintea Crăciunului. Nu înţelegea nimeni de ce toate astea. În anul 2006, icoana Maicii Domnului a plâns cu lacrimi de mir, şi de atunci niciun sătean nu s-a mai plâns de neajunsuri în gospodărie. Oamenii spun că, o dată cu venirea călugărilor în sat, s-a alungat răutatea şi Dumnezeu i-a ajutat pe săteni să îşi păstreze agoniseala. V-am povestit toate acestea pentru că din anul acela Crăciunul a fost întotdeauna fără griji”.

„S-a ridicat şi a venit singură lângă noi”
Camelia Zvinglea, din Zalău: „De câte ori se apropie Crăciunul, mă trec fiori. Cu şase ani în urmă am trecut printr-o experienţă pe care n-am s-o uit niciodată şi care m-a marcat atât pe mine, cât şi pe toţi cei apropiaţi familiei mele. Eram la Alba Iulia, acasă la sora mea, Rozalia, împreună cu ea şi cu Răzvan, nepoţelul meu, şi ne distram copios lustruindu-ne cizmele, pentru că în seara aceea urma să vină Moş Nicolae. Râdeam şi ne bucuram, ascultând colinde, când de-odată Rozaliei i s-a făcut rău şi s-a prăbuşit lângă noi. Am chemat imediat Salvarea şi am dus-o la spital. Răzvan a rămas acasă plângând, iar eu am mers cu sora mea, să fiu alături de ea. După primele examinări, medicii au spus că are o semipareză pe partea dreaptă, ceea ce era foarte grav, pentru că punea în pericol cealaltă parte, pe care se afla inima. Au internat-o la neurologie, într-o rezervă. Au trecut zece zile şi ea nu vorbea deloc, doar privea în tavan şi tăcea. I-am adus copilul, sperând că poate-poate va schiţa un gest. Când a luat-o de mână, au început să-i curgă lacrimile şi atât. Eram disperaţi cu toţii. În noaptea aceea am citit încontinuu Acatistul Domnului Nostru Iisus Hristos şi Paraclisul Maicii Domnului. Dimineaţa, la vizită, medicul a observat că mişcă un deget şi, tot aşa, a început să-şi mişte şi mâna, şi piciorul, vorbind mai greoi, dar pentru noi era o mare bucurie. La 22 decembrie i-au făcut externarea, spunând că mai mult de-atât nu se poate face. Am dus-o acasă cu căruciorul. Eram tăcuţi şi trişti cu toţii. Am făcut cu mama, cu soţul şi cumnatul meu toate pregătirile pentru Crăciun. Ea ne privea din pat şi plângea neputincioasă. Miracolul s-a produs însă în seara de Ajun. După ce am împodobit bradul, Răzvan s-a dus lângă Rozalia, a luat-o de mână, iar aceasta s-a ridicat şi a venit singură lângă noi. Din seara aceea n-a mai avut nevoie de cărucior nici măcar o zi. Am povestit minunea din familia noastră la toată lumea, pentru că m-am convins că nimic nu este posibil fără ajutorul lui Dumnezeu”.

„Icoana Făcătoare de Minuni de la Madona Dudu ne-a salvat viaţa“
Petre Dimiu, din Târgu-Jiu: „Eu şi familia mea locuim în Târgu-Jiu, dar părinţii noştri au rămas la ţară, la Tâmbureşti, judeţul Dolj. Acum sunt pensionar, dar când s-a întâmplat ceea ce vă povestesc eram cadru militar şi în acest sistem zilele libere se programează din timp. Am muncit enorm în săptămâna aceea şi eram extrem de obosit. Cu toate astea, am reuşit să ajungem la ţară chiar în ziua de 24 decembrie. Ne-am luat carne de porc, vin şi tot ceea ce de regulă cu toţii luăm atunci când avem părinţii la ţară. Am plecat în mare grabă, pentru că trebuia să ajungem la Târgu-Jiu, unde ne aşteptau copiii să împodobim bradul. Aşa era obiceiul nostru de ani buni. Şi cum aveam viteză destul de mare, la un moment dat am intrat în plin într-un copac imens din părculeţul de lângă Biserica Madona Dudu, din Craiova. Autoturismul era de nerecunoscut, dar nici eu, nici soţia nu am păţit nimic. Nu le venea să creadă celor care s-au strâns să vadă accidentul că din maşina aceea făcută ţăndări au ieşit doi oameni întregi. O bătrână, apărută ca din senin, ne-a spus: «Duceţi-vă şi închinaţi-vă la Icoana Făcătoare de Minuni din biserica asta, că numai ea v-a scăpat!». Am lăsat totul la locul accidentului şi ne-am dus să ne închinăm la icoana care cu siguranţă ne-a salvat viaţa. Nu ştiu cum am reuşit eu să vă redau minunea care s-a întâmplat cu familia mea, dar am convingerea că Maica Domnului a înfăptuit acest miracol din Ajunul Crăciunului 2008 şi îi voi mulţumi toată viaţa”.

„În Ajun mi-am întâlnit viitorul soţ!“
Anamaria F., din Bacău: „Locuind într-o zonă cu foarte multe mănăstiri suntem oarecum privilegiaţi, pentru că avem posibilitatea să vizităm oricând toate frumuseţile spirituale din Moldova. Mie mi-a plăcut de mică să merg la Mănăstirea Sihăstria Voronei, şi mama spune că de pe la câţiva anişori am tot întrebat-o de ce Maica Domnului din icoana de la această mănăstire nu Îl ţine pe Fiul său, Iisus, în braţe, aşa cum îl ţine în toate icoanele, ci este reprezentată cu El de mână? Dacă veţi ajunge vreodată aici, să reţineţi un singur lucru: indiferent în ce colţ al bisericii aţi sta, veţi avea impresia că Maica Domnului vă priveşte în ochi. Vă spun despre această icoană, deoarece în urmă cu 12 ani (pe când eu aveam 31 de ani) m-am rugat cu lacrimi şi suferinţă la icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Sihăstria Voronei pentru căsătorie. Asta se întâmpla la 21 decembrie, iar în Ajunul Naşterii Domnului Hristos, când se cântau colinde în biserică, am aprins o lumânare şi mi-a luat foc mâneca de la palton. Un băiat cu ochi albaştri cum nu mai văzusem niciodată l-a stins imediat şi m-a luat de mână îndemnându-mă să nu mai tremur, că a trecut. Era student la Teologie şi la scurt timp mi-a devenit soţ, spre marea mulţumire a părinţilor mei, care credeau că voi îmbătrâni singură. Vă asigur că Măicuţa Domnului s-a înduioşat de lacrimile mele şi printr-o întâmplare minunată mi l-a dăruit pe soţul meu. Azi avem o familie minunată şi-I mulţumim Domnului pentru minunea din Ajun”.