de Mariana Borloveanu

- Simion de la Pătrunsa este cel mai bătrân monah din România

Pe monahul Simion l-am cunoscut la Schitul Pătrunsa, acolo unde cu greu mai ajunge câte un seamăn de-al nostru. Ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, cel mai vârstnic monah din mănăstirile noastre ne-a invitat în chilia sa, unde am băut ceai de urzici şi am mâncat fiertură de legume. Aşa am desluşit secretul longevităţii sale: n-a luat niciodată medicamente, carne a mâncat doar duminica şi nu i-au lipsit legumele şi fructele.

Longevitate moştenită şi „cultivată”
Din dorinţa de a-l cunoaşte pe cel mai longeviv monah, mi-am propus un popas de suflet la Schitul Pătrunsa, din Munţii Builei. Am încercat cu emoţie să aflu câte ceva din calea sinuoasă care se întrevedea la capătul unui secol de viaţă. Nu înţelegeam cum se poate ajunge la venerabila vârstă de 101 ani. Auzisem de existenţa acestui veteran al schitului, dar nu ştiam dacă monahul mai poate avea o discuţie pe tema longevivei sale existenţe. Spre marea mea surprindere, bătrânul Simion a început să-mi relateze momente de viaţă, care începeau undeva în Mehedinţi, la Vânju Mare, acolo unde s-a născut. M-a lăsat fără cuvinte vorbindu-mi cu o cursivitate incredibilă despre familia din care plecase şi a cărei longevitate o moşteneşte. Părinţii săi au fost oameni simpli, care se îndeletniceau cu munca pământului, dar au avut grijă să-şi crească toţi cei şase copii în spiritul credinţei creştine şi al dragostei pentru muncă.

Nu a luat medicamente niciodată
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că din amintirile bătrânului reieşea că neam de neamul lui n-a ştiut ce este boala şi nici n-a luat medicamente. Drumul spre cele sfinte n-a fost uşor, iar căile cercetate o viaţă au dus toate în acelaşi loc. Al rugăciunii.
Fratele Victor, căci acesta era numele lui de mirean, nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată. Ceea ce ştie însă, cu desăvârşire, este faptul că nu s-a simţit nicicând atras de îmbuibarea pântecelui. Carne a mâncat doar în copilărie şi duminica, iar fiertura de legume şi ceaiurile de plante i-au dat întotdeauna sentimentul de saţietate. Secretul sănătăţii sale are o temelie fondată pe post şi pe rugăciune.

Rugăciune permanentă pentru reuşita postului
Insistând asupra rigorilor pe care bătrânii le aveau în privinţa postului, l-am rugat pe părintele Simion să ne dea reţeta longevităţii, dar şi a sănătăţii celor din familia sa. Despre post n-am aflat nimic altceva decât că pentru reuşita acestuia este nevoie şi de rugăciune permanentă. Şi atunci, ca şi acum, rigorile postului se bazau pe acelaşi temei, fară ceartă, fără patimă, fără mâncare „de dulce”.
Ceea ce este important în povestea de viaţă a bătrânului Simion se referă la cu totul altceva. Şase zile din săptămână, toată lumea, indiferent de munca pe care o depunea, mânca doar legume şi fructe. Duminica era singura zi a săptămânii în care se putea mânca şi carne, alături de care era voie ca fiecare să poată bea un pahar cu vin. Din câte îşi aminteşte monahul, la gătitul mâncării nu se folosea niciun strop de grăsime, iar preparate din porc se serveau doar de Crăciun.
Ceea ce a ţinut cu orice preţ să îmi mai spună a fost faptul că nimeni din toată familia nu stătea fără să facă nimic. În curte, în grădină, în livadă, la câmp, oriunde, dar toată lumea făcea muncă fizică zi de zi. „Mişcarea pune sângele la treabă, îl clocoteşte şi nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi şi dacă nu mă hrăneam cu poame şi verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!”, ne-a declarat el.

„Există pentru fiecare o vârstă a minţii“

Monahul Simion a muncit până când puterile l-au lăsat, dar nu s-a plâns niciodată de nimic. A lucrat şi s-a rugat zi şi noapte. Nimic mai mult. Şi am mai reţinut ceva din discuţie: niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul! „Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune... şi începi să scârţâi din toate mădularele. Eu m-am ferit toată viaţa de asta şi am ajuns la 101 ani!”.
Odată ajuns la Schitul Pătrunsa s-a rupt definitiv de viaţa pe care o trăise în lume, lăsând în urmă dulceaţa înşelătoare a vieţii, pe care a înlocuit-o pentru totdeauna cu postul şi cu rugăciunea. Iată că după zeci de ani de căutări şi incertitudini, a ales să-şi trăiască ultimii ani din viaţă la cea mai aspră mănăstire din Oltenia. Nu e zgârcit la vorbă, dar ajungând la ziua în care a devenit călugăr, bătrânul se pierde cu firea, ridicându-şi privirea spre cer. I-am respectat tăcerea, încercând să păstrez doar ceea ce clipa lăsa să se cearnă printre nemărturisite trăiri: „Nu m-a lăsat Bunul Dumnezeu. Când am împlinit 100 de ani m-am călugărit. Vedeţi dumneavoastră, există pentru fiecare o vârstă a minţii, la care se trezeşte în noi credinţa de creştini”, mi-a spus bătrânul, cu privirea înălţată spre cer.

„Mişcarea pune sângele la treabă, îl clocoteşte şi nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi şi dacă nu mă hrăneam cu poame şi verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!“