de Loreta Popa
Cum treci de Porţile de Fier ale Transilvaniei, acolo unde locul purta odinioară numele de Tapae, există o zonă binecuvântată, o bucată de pământ pe care se spune că noaptea păşeşte Dumnezeu: Densuş.
Îngerii au vegheat asupra lăcaşului
Drumul ne-a adus la Biserica Densuş după ce am lăcrimat în genunchi rugăciunii la mormântul părintelui Arsenie Boca. Şi am avut noroc, căci am fost îndrumaţi, parcă, de o mână nevăzută spre acest loc secret. Chiar dacă totul pare ciudat, nimic nu ne-a părut mai asemănător cu sufletul nostru ca această bucată de pământ. Ştiam că de peste cinci veacuri la Densuş există o icoană unică şi am vrut să călcăm şi noi pragul acestei biserici despre care se spune că este altfel. Am luat în braţe pietrele de temelie şi le-am simţit calde, uneori fierbinţi şi am simţit cum vântul doineşte pe dealuri.
Biserica are o istorie complicată, cu nenumărate suferinţe, o restaurare amânată şi târzie, care a costat peste un miliard de lei. Indiferent cât de greu i-a fost monumentului să reziste intemperiilor, adevărata piatră de temelie este cea reprezentată de oameni. Credincioşii locului, ţăranii aceia care duminică de duminică îmbracă straie curate şi vin să binecuvânteze sfânta casă a Domnului cu rugăciunea lor, lăsându-se la rându-le binecuvântaţi.
Oamenii din Densuş se mândresc cu o biserică deschizătoare de drumuri. Nicolae Iorga declara că Biserica de la Densuş este cea „fără de pereche în toată românimea”, în timp ce părintele Dumitru Stăniloae o considera „minune a geniului românesc”. Năvălirile barbarilor de tot felul nu au lăsat practic nicio urmă, pare că nici aceştia nu au avut curajul să ridice mâna asupra acestor inestimabile valori spirituale. Sau poate că îngeri puternici au vegheat asupra lor.
Iisus, în ie românească
Atestată în 1280, cei dintâi preoţi care au slujit aici au fost consemnaţi începând din anul 1360, pe când în această mănăstire slujea un anume Dalc. Nu se cunoaşte cu certitudine data exactă a ridicării acestei biserici, unii spun secolele al IV-lea şi al V-lea, alţii secolul al XIII-lea. Nicolae Iorga vorbea chiar de secolul al XVI-lea. Părintele Alexandru Gherghel, comunicativ cu cei deschişi la minte, inimă şi suflet, ne-a spus că ipoteza secolului al X-lea i se pare cea mai sigură. Îţi este cu neputinţă să nu dai frâu liber impulsului de a atinge cu mâinile tale inscripţiile vechi de nu se mai ştie când. Îţi imaginezi cum a fost construită biserica, dar în acelaşi timp îţi dai seama că eşti atât de departe de adevăr. Cât despre icoana pe care sufletul nostru abia aştepta să o vadă, cuvintele nu sunt de ajuns să o descrie. Iisus a fost pictat de un meşter anonim într-o ie românească, specifică locuitorilor zonei. Această pictură unică, datând de pe la 1300-1400, este cunoscută sub numele de Sfânta Treime de la Densuş.
Teritoriul nostru este sfânt
E drept că orăşeni cum suntem ne e greu să înţelegem de unde atât de multă bunăvoinţă, zâmbete blânde, îngăduitoare, dar suntem în Ţara Haţegului. Oamenii trăiesc aici altfel. Aici, oamenii se primenesc de cu seară pentru a merge la biserică. A fost o vreme când oamenilor nu li se dădea voie să meargă la biserică, dar ei veneau pe furiş. Suferinţa a fost mereu cea care le-a dat putere. Pământul românesc e sfânt, o ştim cu toţii, chiar dacă astăzi a-ţi iubi ţara pare desuet. Undeva, înlăuntrul nostru, ştim cu toţii ce simţim când vorbim despre credinţa strămoşilor. Aici, la Densuş, sunt primele dovezi ale vieţii monahale româneşti. Scăpată cu adevărat miraculos de toate prigonirile care s-au abătut asupra Transilvaniei de-a lungul timpului, această biserică este astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din piatră rămas în picioare, în formă nealterată, la nord de Dunăre. Densuş este dovada tăcută a continuităţii credinţei şi religiei creştine.
În biserică se află opt altare romane, închinate zeilor, cu inscripţii în limba latină din secolul al II-lea sau al III-lea. Zidurile au fost construite din cărămizi cu inscripţii romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare, blocuri, marmură, coloane şi statui despre care se presupune că au fost luate din Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pronaosul este străjuit de patru stâlpi groşi, îmbrăcaţi în pietre funerare. Sfânta Masă a Altarului este o lespede imensă pe care stau pâinea şi vinul. Un sentiment puternic te copleşeşte gândindu-te cum ar fi să atingi roca sfântă, care sigur ţi-ar da puteri nebănuite. Şi de pe această lespede au fost şterse literele. Din 1775 până acum s-au dezvoltat şase teorii privind originile ei. Frescele au peste şase veacuri. Nimeni n-a reuşit să le dărâme. Specialiştii spun că Biserica din Densuş ar putea fi o copie a Bisericii Sân-Nicoară din Curtea de Argeş, din care s-au mai păstrat doar nişte ruine. Coincidenţa ar fi şi faptul că are acelaşi hram, Sfântul Nicolae. Un moment important în istoria acestei biserici s-a petrecut la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când localnicii au vrut s-o dărâme pentru a construi alta mai mare. Biserica a fost salvată de autorităţile de la Budapesta, care au considerat-o un monument şi au interzis demolarea.
- Au rămas neatinşi sfinţii. Restaurarea nu le-a dat ochii şterşi în nebunia lor de calvinii creştini, dar şi de turci. Multe dintre picturi au fost distruse de reformişti în perioada Evului Mediu.