de Laura Zmaranda
Cultul creştin ortodox este de o diversitate impresionantă în elemente, ritualuri şi semnificaţii religioase. Deşi multe dintre ele se practică de la cele mai fragede începuturi ale creştinismului, trecerea timpului nu a alterat aproape cu nimic existenţa lor. Toaca este unul dintre simbolurile marcante ale Bisericii Ortodoxe. Cântecul ei tânguitor este o invitaţie pe care nu o poţi refuza, este ca o rugăciune mistică ce se înalţă spre Ceruri spre a-l slăvi pe Dumnezeu.
„Trâmbiţa” îngerilor
Istoria religiei creştine ne arată că vremurile nu au fost întotdeauna îngăduitoare cu adepţii săi. Numeroase asupriri s-au pogorât asupra lor, iar dreptul de a-şi manifesta concepţiile spirituale a fost suprimat prin multe modalităţi atroce, greu de închipuit. Cu toate acestea, în inimile celor care l-au iubit pe Dumnezeu, seminţele credinţei au răsărit după fiecare furtună, germinând mai departe în inimile generaţiilor viitoare. Persecuţiile îngrozitoare la care au fost supuşi creştinii nu i-au îndepărtat pe credincioşi de valorile lor şi, în pofida faptului că riscurile la care se expuneau erau foarte mari, mulţi dintre ei continuau să participe la sfintele slujbe. Chemarea se făcea însă pe ascuns. Abia mai târziu, când creştinismul şi-a câştigat libertatea, oamenii au găsit o altă modalitate de a anunţa începerea slujbelor bisericeşti. Odată scăpaţi de tirania celor care condamnau creştinismul, pentru credincioşi a început o nouă eră, care marchează şi apariţia toacei în religia creştină. Înainte ca toaca să ajungă în forma în care este cunoscută astăzi şi să aibă rol principal în chemarea la slujbă, cineva îi anunţa pe credincioşi de începerea ei prin câteva lovituri ritmice de ciocan în uşa casei. Cu timpul, această metodă s-a transformat în ceea ce noi recunoaştem astăzi ca fiind bătaia în toacă. Primele scrieri istorice despre toacă aparţin secolului al IV-lea şi relevă existenţa a două tipuri, una de lemn şi alta de fier. Pe atunci mai purtau şi denumirea de trâmbiţa îngerilor.
Chemarea spre Dumnezeu
Departe de a fi doar un ritual bisericesc, cântecul toacei are o putere aparte, chiar dacă avem impresia că nu ne inspiră nimic. Sunetul inconfundabil al ciocănelului care loveşte lemnul are menirea de a ne trezi sufletele din amorţirea impusă uneori de vremurile în care trăim şi se ridică spre ceruri ca o rugăciune neîntinată. Cântecul pătrunzător ne înfioară, pentru că în adâncul sufletelor noastre recunoaştem îndemnul de a păşi către Dumnezeu şi către slujbele ţinute de preoţi. Deşi la prima vedere poate părea doar un cântec fără vreo noimă, în fapt acesta are un ritm caracterizat de multe note muzicale. Asemenea unui artist consacrat, cel care mânuieşte ciocanul de lemn poate transforma cântecul de toacă într-o poveste rostită în mai multe feluri. Aceasta începe de obicei printr-o lovitură mai slabă şi un ritm mai rar, pentru ca mai apoi sunetele să fie prelungite. Alternanţa sunetelor va fi din ce în ce mai intensă, iar cântecul va culmina cu o linie melodică unică. Mai mult decât atât, întregul ritual înfăptuit de cel care mânuieşte toaca se desfăşoară după un anumit scenariu. Spre exemplu, toaca mică de lemn se bate cu un singur ciocan în timp ce se înconjoară biserica, iar la fiecare latură a ei, cel care cântă se opreşte pentru a face trei metanii. Spre deosebire de toaca mică, toaca mare, care este de cele mai multe ori fixată în clopotniţă, se loveşte cu două ciocane de lemn, iar cântecul ei poate fi acompaniat de clopot. Există şi un al treilea tip de toacă, aceasta fiind mai specială, nu doar datorită faptului că este din fier, ci pentru că este folosită în momente-cheie ale slujbei şi la prăznuirea unor sărbători foarte mari. Spre exemplu, între Joia Mare şi noaptea Sfintei Învierii, tânguiala clopotelor şi a toacei de lemn se stinge, în locul lor răsunând tot mai apăsător cântecul toacei de fier.
Pentru o mai bună rezonanţă a cântecului, lemnul folosit pentru confecţionarea toacei trebuie să fie de bună calitate. De cele mai multe ori se utilizează lemn de cireş sau paltin, iar prelucrarea lui se face cu foarte multă fineţe, astfel încât fiecare asperitate sau denivelare a materiei prime folosite să dispară. Astfel, lemnul care rămâne în urma prelucrării este foarte neted şi drept. Pentru confecţionarea ciocănelelor, meşteşugarii folosesc lemn de esenţă tare precum carpenul sau salcâmul. După tot acest procedeu de creare a unuia dintre cele două instrumente muzicale acceptate de biserică, lemnul capătă un statut nobil. Profunzimea cântecului de toacă şi mesajul pe care îl transmite îţi lasă chiar impresia că ar avea suprema conştiinţă divină.
• Deşi mulţi dintre noi am putea crede că toaca este un element specific doar cultului creştin ortodox, aceasta este utilizată şi de greco-catolici, dar şi de călugării budişti tibetani. Aceştia din urmă o folosesc de două ori pe lună, atunci când are loc ceremonia de confesare a păcatelor.
Despre toacă există o legendă ce spune că, după ce Noe a terminat de construit arca ce avea să înfrunte potopul, Dumnezeu i-a poruncit acestuia să facă o toacă din lemn. Aceasta urma să fie folosită pentru a-i anunţa pe oameni despre sfârşitul zilelor. Cântecul ei, ce trebuia să răsune de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, avea menirea să le reamintească oamenilor că este timpul să se pocăiască.