de Loreta Popa

În Biserica Ortodoxă Română a fost introdusă practica miruirii credincioşilor, după sfintele slujbe, cu mai puţin de opt decenii în urmă. Cel mai cunoscut moment în care are loc miruirea este imediat după Sfânta Liturghie.

„Untdelemnul e sfinţit în cadrul anumitor rânduieli de slujbă”
Asistând la slujba de duminică am luat parte la o scenă care ne-a dat subiectul acestui articol. După Liturghie, preotul îşi anunţă credincioşii că pot să plece în pace spre casele lor, totuşi aceştia continuă să rămână în biserică. Un copil curios îşi întreabă mama cu voce tare de ce mai stau oamenii în biserică dacă pot pleca. I s-a răspuns simplu: „Pentru miruit”. Dar oare a înţeles acel prunc adevărul despre acest lucru, ne-am întrebat la rândul nostru. Şi aşa ne-am dat seama cât de puţini credincioşi cunosc semnificaţia acestui ritual bisericesc.
Am stat de vorbă cu preot coslujitor lector doctor Gheorghe Holbea, de la Biserica Precupeţii Noi, din Bucureşti, şi am aflat următoarele: „Ritul bisericesc, cunoscut sub numele de miruit, constă în ungerea frunţii credincioşilor de preot cu untdelemn din candela ce arde la icoana de pe proschinitar, ungere ce se practică de regulă o dată cu împărţirea anafurei. Miruirea se face pe frunte, aici aflându-se mintea omului, pe care fiecare şi-o doreşte luminată şi păzită de ispite şi de tulburări. Untdelemnul folosit la miruire este sfinţit în cadrul anumitor rânduieli de slujbă, precum cea a Sfântului Maslu sau cea a Litiei, prin rugăciuni speciale de sfinţire a untdelemnului. În cărţile de ritual există expresia «se dă sfântul untdelemn». Miruirea credincioşilor de către preot încheie toate sfintele slujbe. Pâinea, vinul, untdelemnul, ceara, de fapt toate celelalte materii liturgice sunt chip al comuniunii tuturor credincioşilor. Miruirea este un moment liturgic. Numirea acestei rânduieli - miruire - vine de la cuvântul slavon «mir», care înseamnă «pace». Tot de aici îşi trage numele şi Taina Mirungerii, săvârşită imediat după Taina Sfântului Botez”, spune părintele Gheorghe Holbea.

Ungerea o face preotul, în locul şi în numele sfinţilor
Miruirea nu a fost strămutată întru nimic de pe vechile ei temeiuri prin adoptarea momentului său la finele Liturghiei, deoarece untdelemnul provine de la candela ce arde la praznicar sau prosehinitar, pe care se află icoana sfântului serbat ori icoana hramului său, neapărat una dintre icoanele Mântuitorului (mai adesea a Învierii). Era natural ca untdelemnul ce arde în candelele icoanelor să fie pus de spiritul credincioşilor în raport cu însăşi persoana sfântului prin care se solicită ajutor de la Dumnezeu. „Ungerea o face însă acum preotul, în locul şi în numele acestor sfinţi, ei înşişi membri ai Trupului tainic al lui Hristos, adică ai comunităţii creştine”, spune părintele Gheorghe Holbea. „Ungerea cu untdelemnul din candelele de la icoane a devenit un rit bisericesc, adică oficial. Motivaţia binefacerilor ce se speră a fi transmise prin «miruire» este aceeaşi ca şi a harurilor speciale, acordate prin Sfintele Taine, adică Jertfa Mântuitorului, care stă la baza întregului cult al Bisericii şi al riturilor ei. Miruitul împărtăşeşte în general binecuvântarea şi alte binefaceri, corespunzător măsurii în care cererile şi intenţiile credincioşilor sunt susţinute de credinţă şi de vrednicie personală. El apare în textele biblice şi în rugăciunile pentru binecuvântarea lui, ca, de exemplu, în cele din rânduiala Tainei Botezului şi a Tainei Sfântului Maslu, atât ca instrument al harului, cât şi ca termen şi simbol al ideilor de binecuvântare şi de bucurie, de împăcare şi de îndurarea lui Dumnezeu, de acordarea de bunuri şi daruri vrednice, de înţelepciune şi mai ales de vindecare. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că «untdelemnul este considerat ca simbol al milostivirii (iubirii de oameni a lui Dumnezeu)». Ceea ce cer şi speră să dobândească credincioşii, sub semnul miruirii, este una sau alta dintre formele şi manifestările acestei milostiviri, dar mai cu seamă în legătură cu starea sănătăţii”.

Caracteristică Bisericii Ortodoxe Române
În practica actuală, miruirea este generalizată, încât, la sfârşitul fiecărei slujbe, credincioşii sunt miruiţi de preot. În unele părţi, miruirea se face „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. În altele însă, precum în bisericile din vestul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, se foloseşte formula „Ajutor de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Psalm 120, 2). Imediat după aceasta, când credincioşii iau anafura, ei aud de la preot cuvintele „Hrană de la Domnul”. Unde sunt doi sau mai mulţi preoţi se recomandă ca unul să miruiască, iar celălalt să împartă Anafura. „Practica de a mirui pe credincioşi este numită destul de târziu, ea apărând mai întâi într-un Liturghier din anul 1937. În Biserica Greciei, în Biserica Rusiei, cât şi în celelalte Biserici Ortodoxe nu se regăseşte. Iar la noi este mult mai dezvoltată în această parte, a Munteniei, fiindcă în Transilvania şi Moldova, probabil fiind şi într-o oarecare legătură cu Biserica Rusiei, nu se regăseşte. Cu toate acestea, din ce în ce mai bine, practica miruirii credincioşilor după sfintele slujbe s-a generalizat în toată ţara, astfel încât a ajuns caracteristica Bisericii Ortodoxe Române. Poate primi mirul orice creştin botezat care nu a fost încă miruit. Repetarea mirului nu este valabilă şi e considerată un păcat grav”, afirmă părintele Gheorghe.

Atenţie la Sfântul şi Marele Mir!

Este bine ca majoritatea credincioşilor să nu confunde untdelemnul folosit la miruire cu Sfântul şi Marele Mir. „Sfântul Mir este un untdelemn amestecat cu 38 de substanţe aromate, după o reţetă specială, fiind sfinţit în Joia Mare, de Sinodul unei Biserici Autocefale. Mirul nu poate fi folosit decât în două rânduieli bisericeşti: Taina Mirungerii şi Sfinţirea Bisericii. Orice altă ungere se face cu untdelemn simplu. Mirul este, de fapt, o răşină aromatică extrasă din arbuştii de mir, dar în limbajul creştin cuvântul poate avea diferite întrebuinţări. Creştinul este uns cu acest ulei în semnul Sfintei Cruci pe frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare. De fiecare dată când unge cu Sfântul Mir, preotul spune «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Sfânta Taină a Mirungerii este o extensie a Cincizecimii, zi în care Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Apostolilor”, spune părintele Gheorghe Holbea.

• Numirea acestei rânduieli - miruire - vine de la cuvântul slavon „mir“, ce înseamnă „pace“.