de Mariana Borloveanu
Pentru ca rugăciunile să fie mai riguroase şi într-o totală comuniune cu canonul primit de la duhovnic, cei care se roagă folosesc metanierul sau metaniile. Acest şirag ne ajută să ne concentrăm mintea la cuvintele rostite şi să nu ne lăsăm furaţi de cele lumeşti în timp ce ne rugăm. Dar pentru că rugăciunea este însoţită şi de mătănii, este bine să ştim care este diferenţa între metanii şi mătănii şi în ce condiţii ne sunt de folos.
Inventate de Sfântul Pahomie
Metaniile sunt unul şi acelaşi lucru cu metanierul! Acesta nu este un obiect strict monahal, ci poate fi folosit şi de creştinii din lume, pentru că Hristos ne cheamă pe toţi la desăvârşire, nu numai pe călugări. Sfântul Apostol Pavel, în dragostea sa nemărginită pentru aproapele, ne-a transmis tuturor ce trebuie să facem pentru a câştiga mântuirea, prin cuvintele adresate tesalonicienilor: „Rugaţi-vă neîncetat” (I. Tesaloniceni 5, 17).
Metanierul este nelipsit celor obişnuiţi cu rugăciunea temeinică, iar procedeul folosit pentru împletirea unui astfel de şirag respectă o tradiţie veche, ale cărei origini se trag din vremuri îndepărtate. În anii aceia, metanierul nu era ceea ce vedem astăzi, ci doar o grămadă de pietricele sau seminţe. Aceasta era mutată dintr-un vas în altul, iar după fiecare pietricică sau sămânţă se spunea rugăciunea, însoţită de închinăciune sau mătănii. În secolul al IV-lea după Hristos, din dorinţa de a-i ajuta pe monahii analfabeţi să ţină numărătoarea rugăciunilor şi a mătăniilor pe care aceştia le aveau de făcut, Sfântul Pahomie a inventat metanierul. Călugării atoniţi au încercat mai multe metode de a-şi încropi un metanier. Din vechile scrieri aflăm că un monah din Sfântul Munte a făcut mai multe noduri pe o sfoară, pe care a folosit-o pentru a-şi îndeplini canonul zilnic de rugăciune. Dar efortul bietului călugăr era în zadar, pentru că diavolul nu înceta să-i desfacă nodurile. Într-una dintre zile a apărut un înger care l-a învăţat pe călugăr să facă nodurile altfel de cum le făcuse până atunci, adică sub formă de cruci suprapuse. Pe acestea, diavolul nu le-a mai putut desface, şi din clipa aceea orice metanier se împletea după această metodă. Metanierul de astăzi este un şirag format din mai multe noduri, confecţionate, de regulă, din lână şi se foloseşte pentru a ajuta la concentrarea la rugăciune, cât şi la numărarea rugăciunilor rostite sau a mătăniilor făcute.
„Suport material pentru o lucrare spirituală”
Deşi specific vieţii monahale, metanierul nu este un obiect utilizat doar de călugări. Metanierul mic (cu 33 de noduri) este purtat la mână de foarte multă lume. Fără îndoială, puţini dintre cei care-l poartă s-au întrebat vreodată la ce foloseşte acesta şi care este adevărata lui întrebuinţare. Metanierul poate fi folosit de toţi cei care vor să se roage lui Dumnezeu, deşi sunt şi persoane care, din neştiinţă, asociază şiragul de metanii cu amuletele, cu obiecte aducătoare de noroc sau pur şi simplu cu o brăţară obişnuită. Părintele Teofil Pârăianu defineşte metanierul ca fiind „un suport material pentru o lucrare spirituală”, care nu se face de la sine, nu se realizează de la sine. Şi atunci, omul se ajută şi cu ceva material, cu obiectul acesta, pe care, avându-l în mână, îşi aduce aminte mai repede că trebuie să zică rugăciunea, iar, neavându-l în mână, de multe ori se întrerupe din rugăciune, uită de îndatorirea de a avea „în toată vremea, în minte, în inimă, în cuget şi în gură numele Domnului Iisus”, uită că trebuie să spună „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Metanierul este folosit, cel mai adesea, pentru a rosti rugăciuni scurte, dese şi numeroase. Pentru a evita amăgirile şi pentru a nu ne abate de la calea cea dreaptă, este absolut necesar să cerem sfatul, binecuvântarea şi îndrumarea spirituală a părintelui nostru duhovnic.
Împiedică „alunecarea” gândului spre cele lumeşti
În mănăstiri, cele mai răspândite sunt metaniile călugăreşti cu 300 de noduri. Metaniile mici cu 33 de noduri şi cele cu 100 de noduri sunt purtate şi de mireni. Metanierul este negru, ceea ce simbolizează bucuria tainică a rugăciunii. Fiecare nod al acestuia este împletit în aşa fel încât firele de lână se suprapun tot timpul în formă de cruce. La un capăt al şiragului cu 100 sau cu 300 de noduri se află o cruce făcută tot din noduri. Aceasta simbolizează jertfa lui Hristos, biruinţa luminii asupra întunericului. Ciucurele sau canaful aminteşte de suferinţa Mântuitorului şi se foloseşte pentru ştergerea lacrimilor de pocăinţă, pe care fiecare credincios ar trebui să le aibă în timp ce se roagă. Metaniile mari (de 300 de noduri) pe care le poartă monahii şi monahiile semnifică „sabia Duhului”. Când un candidat la călugărie depune voturile (în timpul slujbei de tundere în monahism), pe lângă veşmintele specifice monahilor, acesta primeşte şi metaniile, primeşte „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre neîncetata rugăciune către Hristos”. Metaniile constituie sabia spirituală a celui care luptă şi se roagă neîncetat împotriva duşmanului spiritual - diavolul. Fiecare nod al metanierului îl ajută pe cel care îl poartă să îşi adune mintea sau, altfel spus, să nu se mai gândească la cele lumeşti în timpul rugăciunii. În momentul în care te rogi, simţind crucile din nodurile metaniilor, rugăciunea este înălţătoare, cu atât mai mult cu cât aceasta este însoţită şi de mătănii, acele îngenuncheri şi înclinări ale corpului până la pământ, în semn de evlavie şi pocăinţă.
Rugăciunile ce pot fi spuse cu ajutorul metaniilor sunt: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”; „Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”; „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”; „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”; „Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul (păcătoasa)”, „Sfinte (numele) roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul (păcătoasa)”; „Toţi sfinţii rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul (păcătoasa)”.
• Din volumul al VIII-lea al Filocaliei aflăm câte mătănii trebuie să facă cel care se roagă: „Fiecare după cum îi este puterea sau voinţa. Deci fă şi tu după putere. Dar fericit cu adevărat, şi aceasta în chip înmulţit, este cel ce se forţează pe sine în toate cele privitoare la Dumnezeu“.