de Carmen Ciripoiu
- Înainte de a bate clopotul, clopotarul se închină de trei ori şi face trei metanii
Aţi fost atenţi vreodată la bătaia clopotelor? Ele sunt Slava noastră către Dumnezeu. Fiindcă noi nu-L putem striga, cerem clopotelor să ni-L aducă din Cer pe Pământ. Clopotele cheamă viii, plâng morţii, împrăştie viforele. Dar noi, prea prinşi de goana zilei în care trăim, trecem grăbiţi, fără să le luăm în seamă şi doar câteodată, când tristeţea ne apasă sufletul, ne întrebăm în gând: „Oare pentru cine bat clopotele astăzi?”
„Cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele!”
Cuvântul „clopot” provine din cuvântul de origine slavă „klopotu”, însemnând obiect metalic în formă de pară, „deschis în partea inferioară şi prevăzut în interior cu o limbă mobilă, care, lovindu-se de pereţii acestuia, produce sunete melodioase prelungi”. De altfel, marele duhovnic Arsenie Papacioc amintea: „N-a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natură sufletească, ce ne atrage atenţia: cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele! Împrăştie dracii şi trăsnetele”.
Minunatul clopot se spune că s-a născut chiar înainte ca omul să înveţe să scrie. Istoria menţionează că, probabil, sunetul unui clopot a fost descoperit când omul a lovit din greşeală un vas din argilă, iar acesta a sunat într-un fel necunoscut, dar plăcut.
Ulterior, clopotul metalic a văzut lumina zilei în Epoca Bronzului, când noul material de plămadă pentru uneltele necesare traiului a dus la rezultate superioare celor ale lutului. Se obţinea astfel o paletă mult mai largă de sonoritate, influenţată de compoziţia aliajelor.
Prezent şi în urmă cu 3.500 de ani
Potrivit vechilor documente, cel mai vechi clopot din lume este un mic clopoţel înalt de 8 cm, ce a fost descoperit agăţat de hainele unei persoane din timpul dinastiei Yin, din urmă cu 3.500 de ani. Se spune că, în aceeaşi perioadă, clopoţeii erau folosiţi ca amulete pentru animalele domestice sau ca ornament pentru cai. Debutul Epocii Bronzului a adus cu sine folosirea clopotelor şi în Asia, în perioada anilor 2100 î.Hr. existând în satele şi în oraşele din China turnuri ce aveau rolul de a anunţa atât ora exactă, cât şi iminente pericole.
Tot în China, clopotele se foloseau şi ca instrumente muzicale, fiind produse, după teoria istoricilor, prin jurul anilor 1160 î.Hr. Istoria recunoaşte că bronzul este materialul ce a definit încă de la începuturi cel mai bine sunetul clopotelor, dovada fiind exprimată de unul dintre cei mai cunoscuţi istorici Campana (în traducere Clopot): „Cea mai mare parte a clopotelor Antichităţii timpurii provin din cultura asiriană; având în vedere recentele descoperiri arheologice din zona vestică a fostului Imperiu Asirian, se pare că primele bronzuri sunătoare au fost realizate de vechea populaţie armeană. Noi cunoaştem un clopot de o formă deosebită - stup de albine - făcut din bronz în Assyria în secolul al VIII-lea î.Hr.
L-a însoţit pe Alexandru cel Mare pe ultimul drum
Potrivit tradiţiei, inventatorul clopotelor ar fi fost Paulin de Nola din Campania, la sfârşitul secolului al IV-lea, de unde provine şi denumirea de „campane” dată clopotelor. Se spune că într-o noapte Paulin de Nola ar fi visat un câmp de flori de unde se auzea un sunet foarte plăcut. A doua zi de dimineaţă, acesta a ordonat turnarea în topitorie a unor clopote, ale căror cupe aveau forma unor narcise.
Prima menţionare este cea din secolul al VII-lea, când Papa Savinian, succesor al Sfântului Grigorie cel Mare - Dialogul, reuşeşte să dea importanţă clopotului în viaţa de cult. Şi proorocul Zaharia a vorbit despre clopoţeii pe care stăteau scrise cuvintele „Sfânt lui Dumnezeu”. Aceştia erau ataşaţi pe hamurile cailor, pentru a arăta că din Ierusalim va veni mântuirea tuturor neamurilor.
Aceiaşi clopoţei se obişnuia să fie atârnaţi şi de carele de luptă ale armatelor macedonene - de remarcat că la înmormântarea lui Alexandru cel Mare, carul funebru era împodobit cu un clopot. La rândul său, şi Moise menţionează în cartea sa despre foarte multe obiecte de cult. Însăşi Sfânta Scriptură ne arată că veşmintele slujitorilor de la Templu erau împodobite cu clopoţei de aur: „Poalele tunicii marelui preot Aaron erau împodobite cu clopoţei de aur”. Mai mult, se spune: „Clopoţeii aflaţi pe veşmintele cu care arhiereii Vechiului Testament intrau în Sfânta Sfintelor trebuiau să îndemne la aducere aminte pentru împlinirea poruncilor şi a legii”.
Alungă demonii
Istoricii susţin că, la începuturile creştinismului, clopotele erau folosite în catacombe, ca semnal de adunare a oamenilor. De asemenea, un clopot agăţat de un toiag în formă de „T” este atribuit Sfântului Antonie cel Mare, şi avea rolul de a alunga demonii.
Clopoţeii atârnaţi de veşminte erau folosiţi şi în Palestina, pentru a-i proteja pe aceştia de spiritele rele.
Nu în ultimul rând, manuscrisele îl prezintă pe Regele David folosind un carillon (instrument muzical de origine flamandă constituit dintr-un ansamblu de clopote).
De asemenea, atât populaţiile caucaziene, cât şi triburile africane din Niam-Niams foloseau clopote cioplite din esenţe tari de lemn, acestea fiind cinstite şi de populaţia ostiacă din Siberia, dar şi de finlandezi.
În Evul Mediu, clopotele erau considerate personaje ale bisericii şi primeau nume de sfinţi.
• Garanţia de funcţionare a unui clopot este de trei secole.
Alături de toacă, o altă rugăciune adusă lui Dumnezeu, marcând trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic, clopotele fac parte din cultul creştin, având rolul de a înştiinţa începerea slujbelor sau de a marca evenimente importante ca înscăunări la domnie, numiri în funcţii, avertizări de furtună, refugiere sau răscoală. De altfel, în rugăciunile din Canonul pentru binecuvântarea clopotelor se află scris: „Toţi cei care pot auzi glasul lor în zi şi în noapte să se împărtăşească de sfinţenia sfinţilor”. Clopotele se sfinţesc cu agheasmă, după o rânduială specială, apoi se tămâiază în toate cele patru colţuri, urmând a se rosti rugăciunile pentru sfinţire şi ocrotire. Totodată, nu oricine poate avea onoarea de a trage clopotul într-o biserică. Trebuie să fii răbdător, dedicat, să ai har, inspiraţie, cucernicie, pocăinţă. Şi pentru că orice lucrare ce are loc într-un lăcaş sfânt se face numai cu binecuvântare, şi pentru tragerea clopotelor e nevoie de o rânduială aparte.
• Cel mai mare clopot din România se află în satul Săsciori; cel mai mare din lume este Clopotul Ţarului sau al Împărătesei, se găseşte la Kremlin şi cântăreşte 216 tone.