de Mariana Borloveanu
- La 31 ianuarie sunt prăznuiţi Sfinţii doctori fără de arginţi Chir şi Ioan
O rugăciune întotdeauna înseamnă vindecare. Conştientizarea păcatelor şi dorinţa de a le tămădui cu puterea permanentei rugăciuni sunt definitorii. Aşa cum Sfinţii doctori fără de arginţi Chir şi Ioan îi tămăduiau pe cei aflaţi în suferinţă, ajutorul cel mare pe care duhovnicul îl poate da bolnavului este ca el să-l poarte pe braţele rugăciunii sale până în faţa Tămăduitorului suferinţelor noastre trupeşti şi sufleteşti. Dacă nu se vindecă mai întâi sufletul, care este viaţa trupului, atunci trupul se va afla într-un permanent dezechilibru. Părintele Laurenţiu, stareţul Mănăstirii Stânişoara, ne îndeamnă la conştientizarea păcatelor noastre şi la temeinică rugăciune întru Hristos.
Rugăciunea şi ierburile pun capăt la orice boală
Sfântul Chir, crescut în leagănul creştinismului, în Egipt, a fost un sfânt bineplăcut lui Dumnezeu, şi asta datorită dragostei pe care o avea pentru semenii săi. Toţi cei care erau bolnavi şi cu precădere săracii veneau la Sfântul Chir atât pentru tămăduire trupească, dar şi sufletească. Sfântul nu lua niciodată bani de la sărmanii care îl căutau pentru vestitele sale leacuri, pentru că toate acestea erau insuflate de Dumnezeu, care îi dăduse acest har al vindecării cu plantele pe care le dă pământul şi al tămăduirii sufleteşti pentru toate nevoinţele oamenilor. Întotdeauna i-a îndemnat pe cei bolnavi „să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupeşti; căci boala sufletului este mai grea decât toate bolile trupului, şi când acela boleşte cu păcatele, de multe ori se întâmplă că şi trupul cade în boală mai grea, dându-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate”.
Multă vreme s-a îndeletnicit Sfântul cu tratarea bolilor cu ierburi numai de el ştiute, dar a venit o vreme când oameni aproape morţi erau readuşi la viaţă de Sfântul Chir, acest incontestabil făcător de minuni, care întreaga sa viaţă a vindecat cu rugăciunea şi cuvântul lui Dumnezeu.
Li s-a tăiat capul pentru că s-au rugat şi l-au mărturisit pe Hristos
Sfântul Ioan, creştin binecredincios şi cinstit în rândul ostaşilor, auzind de minunile înfăptuite de Sfântul Chir, a părăsit pentru totdeauna viaţa ostăşească şi slava acestei lumi deşarte, renunţând la casă, neam şi bogăţii, considerându-le pe toate a fi doar nişte gunoaie. Acesta se ruga neîncetat şi-i ajuta pe cei sărmani. A plecat apoi în căutarea Sfântului Chir, dorind să i se alăture şi să înveţe de la acesta taina leacurilor cu ierburi şi a îmbinării acestora cu rugăciunea specifică oamenilor aflaţi în suferinţă. Aşa au început cei doi sfinţi misiunea lor de a veni în ajutorul celor care aveau nevoie de vindecare trupească, dar şi sufletească.
Mai-marii acelor vremuri nu erau de acord nici cu leacurile trupeşti pe care cei doi sfinţi le dădeau bolnavilor, nici cu sfaturile pentru tămăduirea sufletului, care îl aveau călăuză pe Mântuitorul Iisus Hristos. Şi pentru că au stăruit pe lângă o femeie creştină, Atanasia, şi cele trei fiice ale ei, ca acestea să nu cedeze chinurilor la care erau supuse în temniţă, stăruind împreună în rugăciune şi mărturisindu-L în continuare pe Hristos, cei doi sfinţi au fost supuşi la chinuri grele. Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan au primit moarte martirică, prin tăierea capului, iar moaştele lor au fost duse cu cinste în satul Manutin, pentru izgonirea de acolo a diavolilor. Creştinii i-au cinstit cu evlavie în numele şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru.
• Dacă leacurile vin de la Dumnezeu prin ierburi, vindecarea sufletească vine doar printr-o neîncetată rugăciune, însă nicio boală nu poate dispărea dacă nu sunt îndepărtate păcatele.
Monahul Chir şi ucenicul său Ioan aveau darul vindecării suferinţelor trupeşti şi sufleteşti deopotrivă. Deşi au tămăduit mulţi oameni aflaţi în suferinţă, niciodată nu voiau să primească niciun fel de foloase de la nimeni, motiv pentru care, ulterior, au primit numele de „Doctori fără de arginţi”. Secretul acestor miraculoase vindecări venea de la leacurile cu ierburi şi neîncetata rugăciune.
Coboram de la Bolniţa Mănăstirii Cozia, când l-am întâlnit pe părintele Laurenţiu (foto), stareţul Mănăstirii Stânişoara, care tocmai binecuvânta o familie de credincioşi din Alba Iulia. Bărbatul din grup urma să plece la o operaţie foarte grea în Germania, motiv pentru care veniseră să se sfătuiască şi cu părintele. Am rămas şi eu cu ei, pentru că mi-au plăcut dintotdeauna cuvintele de învăţătură ale părintelui.
Înainte de a aborda teologia bolii, părintele Laurenţiu îi îndeamnă pe toţi la rugăciune, la pocăinţă, la răbdare, dar nu uită să-i pună într-un prim-plan pe „Sfinţii doctori fără de arginţi” care au cutreierat oraşele şi satele, propovăduind pe Hristos şi vindecând pe cei bolnavi. De la părintele stareţ am aflat că: „În boală, o importanţă covârşitoare o are faptul de a şti şi de a simţi că nu eşti singur, că Însuşi Hristos are umărul sub crucea ta, că El suferă împreună cu tine. M-aţi întrebat dacă cei foarte bolnavi se pot ruga stând culcaţi? Fără-ndoială. Rugăciunea curată este auzită indiferent de cine şi în ce împrejurări o face. A nu cârti în boală şi a nu cere socoteală lui Dumnezeu pentru ea este o dovadă a unei maturităţi spirituale depline. Sigur că dorinţa oricărui bolnav, indiferent de gravitatea bolii, este de a se vindeca însă cât mai repede, de a scăpa de suferinţă, dar misiunea duhovnicului e de a-i descoperi bolnavului sensul rugăciunii şi al răbdării în suferinţă: «Este cineva bolnav între voi? Să se roage» (Iac 5, 13), îndemna Sf. Ap. Iacov, aşa cum Sf. Isaac Sirul spunea: «Rugăciunea este ajutorul cel mai tare al bolii». Dar ceea ce niciun creştin aflat în suferinţă nu trebuie să uite este faptul că boala nu este o stare firească a omului, ci o urmare a păcatului. Păcatul trebuie vindecat. Terapia bolilor este în primul rând resacralizarea vieţii. Dumnezeu ne-ntăreşte; nici nu bănuiţi cât de mare este puterea Domnului atunci când dai dovadă de puţină osteneală. Aşa şi cu bolnavii, oleacă de râvnă nu le strică”.