de Diana Georgescu
În mod fericit, la 14 ani de la memorabila vizită a Fericitului Ioan Paul al II-lea în România, când Bucureştiul a fost străbătut de chemarea „Unitate, Unitate”, Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti celebrează, la 31 august 2013, ridicarea la cinstea altarelor a primului Fericit din arhidieceză, Vladimir Ghika. Beatificarea Monseniorului, în Anul Credinţei, poate reînnoi dorinţa creştinilor catolici, ortodocşi şi de alte confesiuni de a împlini rugăciunea lui Iisus „ca toţi să fie una”.
Un pas important spre canonizare
Beatificarea este o etapă din procesul de recunoaştere a sfinţeniei (canonizarea) în Biserica Catolică, după o amănunţită luare la cunoştinţă a vieţii virtuoase a celui beatificat, iar, în cazul lui Vladimir Ghika, şi a martiriului său. Beatificarea se celebrează în cadrul solemn al Sfintei Liturghii, cu aprobarea Papei Francisc.
Suveranul Pontif a semnat decretul de recunoaştere a martiriului pentru credinţă la 27 martie 2013, iar Liturghia solemnă de beatificare va avea loc sâmbătă, 31 august, ora 11:00, la Romexpo, în Bucureşti, în prezenţa trimisului special al Papei Francisc, Cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pontificale pentru cauzele sfinţilor, alţi cardinali şi diverşi episcopi catolici. Va fi prezentă şi o delegaţie de preoţi şi credincioşi din Franţa, condusă de Cardinalul Parisului.
Odată cu beatificarea, Fericitul este propus de Biserica Catolică drept exemplu de credinţă. În acelaşi timp, se autorizează cultul public în cinstea sa, care constă în atribuirea unei zile de sărbătoare în calendarul Bisericii Catolice locale, cu o Liturghie proprie, şi expunerea în public a imaginilor sale şi a moaştelor. Cultul său ar putea fi extins la nivelul întregii Biserici Catolice din România, dar şi al altor biserici catolice locale. Urmare a beatificării, Fericitul va putea fi proclamat patron al unei opere, al unei parohii. Totodată, Fericitului i se poate cere să mijlocească la Dumnezeu haruri, care în alt fel ar fi imposibil de obţinut, cum ar fi, de exemplu, vindecarea de o boală incurabilă. Primirea ulterioară a unui har deosebit prin mijlocirea Fericitului permite comisiilor de specialişti să certifice minunea care deschide drumul spre declararea sfinţeniei.
Prinţul devenit preot
Născut în ziua de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol (astăzi Istanbul, în Turcia), Vladimir Ghika a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore al V-lea Ghika Vodă (1849-1856), şi fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar al României în Turcia) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei). A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă. În 1902 a avut loc trecerea sa la catolicism, iar în 1905 s-a licenţiat în filosofie scolastică, luându-şi doctoratul în teologie, la Roma. În 1923 a fost sfinţit preot, iar Papa Pius al XI-lea i-a acordat dreptul de a celebra Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în ambele rituri - roman şi bizantin -, devenind primul preot biritual. La 13 mai 1931, Papa l-a numit Protonotar apostolic şi i s-a conferit titlul de Monsenior. Începând din 1939, când vine în România, slujeşte în Bucureşti atât în Biserica Sacré Coeur, construită cu largul său concurs, cât şi în Biserica Greco-Catolică din Strada Polonă. Din acest an nu mai părăseşte ţara, din dorinţa de a fi alături de poporul român, al cărui fiu era. Aici avea să rămână până la moartea sa, ca martir, în închisoarea de la Jilava, la 16 mai 1954. A fost preot, confesor, director spiritual, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea sa desfăşurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni, filosofi, artişti, scriitori, teologi până la anarhişti, ocultişti, homosexuali şi prostituate. A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa depăşind graniţele confesionale şi spiritul timpului.
Mistuit de dorinţa martiriului
În iarna anilor 1926-1927, la sfârşitul unei Sfinte Liturghii, Monseniorul Ghika îi mărturisea unei călugăriţe, Susanne Marie Durand, autoarea cărţii „Vladimir Ghika, Prinţ şi Păstor”: „Mă stăpânesc gândul şi dorinţa martiriului. Oare Domnul îmi va acorda, într-o zi, acest har pe care mă face să-l doresc?”
După o prodigioasă activitate pastorală şi caritativă, în ţară şi în străinătate, la 18 noiembrie 1952 a fost arestat, sub acuzaţia de „înaltă trădare”, şi întemniţat la Jilava, unde a fost ameninţat, bătut până la sânge şi torturat. Un an mai târziu a avut loc procesul, urmat de condamnarea la trei ani de temniţă grea, iar la 16 mai 1954 a trecut la cele veşnice, din cauza tratamentului la care a fost supus.
Despre Monseniorul Vladimir Ghika, Înalt Prea Sfinţitul Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, afirmă că acesta „se află în galeria personalităţilor care fac cinste poporului român şi Bisericii lui Hristos”. „Dorim ca, aşa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, amintirea martiriului său «să fie transmisă din generaţie în generaţie, astfel încât să devină o sămânţă rodnică pentru o profundă reînnoire creştină» (Ioan Paul al II-lea, Omilie, 7 mai 2000)”, a mai precizat ÎPS Ioan Robu.
• Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti şi Academia Română au evocat la 4 martie 2010 personalitatea Monseniorului Vladimir Ghika, martir în România. Cu acea ocazie a avut loc şi premiera filmului documentar „Fratelui meu din exil”, realizat de Ana Boariu
Moaştele Monseniorului Ghika s-au aflat în Cimitirul Bellu ortodox, din anul 1968, ele fiind scoase din cimitirul închisorii de dr. Grigore Ghyka. Acestea vor fi expuse în Catedrala Sfântul Iosif începând de la 1 septembrie, în timpul Sfintei Liturghii, de la ora 10:30. După aceea, moaştele vor rămâne permanent în catedrală.
• Singurul român declarat până la această dată Fericit este Ieremia Valahul, călugăr capucin, care a trăit în secolul al XIV-lea, fiind beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 1983
Monseniorul Ghika avea cusut tainic, în pânza cămăşii, în dreptul inimii, un fragment din Coroana de spini a lui Hristos, pe care l-a purtat asupra sa şi în închisoare şi pe care l-a obţinut de la Catedrala Notre Dame din Paris, din mâinile Cardinalului Verdier, Arhiepiscopul Parisului din acea vreme. Relicva, la care mulţi şi-au găsit alinare ori s-au vindecat, doar prin apropiere cu fruntea, se află acum în custodia Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti.
„Am devenit catolic ca să fiu un ortodox mai bun“ - Monseniorul Vladimir Ghika