de Cătălina Tăgârţă

Când era mic, Marius Ciprian Pop nu şi-a imaginat că va deveni nici preot, nici cântăreţ. Cu toate astea, viaţa i-a rezervat o surpriză frumoasă, căci, după ce l-a lăsat să „guste” din plăcerile celor două domenii, l-a şi ajutat să le îmbine într-un mod foarte plăcut. Pentru el, rugăciunea şi cântecul sunt doar moduri de a-şi manifesta dragostea pentru Dumnezeu şi pentru neamul românesc.

„Unele sentimente nu le poţi traduce în cuvinte”
- Cum L-aţi descoperit pe Dumnezeu?!
- Când eram mic mergeam la biserică şi îmi făceam rugăciunea, dar în vacanţa de vară de după clasa a VII-a părinţii m-au dus pentru prima oară la mănăstire, la Moldoviţa, într-o excursie. Atunci am simţit apropierea de Dumnezeu şi i-am şi spus tatălui meu că vreau să fac studii teologice.

- Ce v-a fascinat acolo, la mănăstire?
- Când te „întâlneşti” cu Dumnezeu în anumite ipostaze ale vieţii, te simţi compleşit de dragoste, de lumină şi de bucurie. Sunt sentimente pe care pur şi simplu nu le poţi traduce în cuvinte. E ceva mai presus de cuvinte...

„Dacă m-aş ridica măcar la jumătate din vrednicia părintelui Ciprian, aş fi mulţumit”
- Mi-aţi spus rândul trecut că, deşi nu mai slujiţi ca preot, oamenii vi se adresează cu apelativul părinte. Nu v-aţi gândit să vă întoarceţi la Biserică?
- Eu m-am străduit ca, în tot ceea ce fac, să depun mărturia lui Hristos - deci şi prin cântec, şi prin slujba de la Altar. Sigur, în ultima vreme mai mult prin cântec, că aşa a rânduit Dumnezeu, dar cealaltă e o realitate pe care o fac pentru bucuria sufletului meu. În contextul acesta, lumea mi se adresează cu apelativul părinte, deşi eu nu cer chestiunea asta. Dar probabil ei au înţeles că şi în cântecul folcloric pun foarte mult accent pe mesaj, care trebuie să fie unul de iubire, de acceptare a celuilalt, de împăcare, de rugăciune. De aceea, mărturisesc că eu nu-mi simt niciun concert împlinit dacă nu vorbesc şi despre dragostea lui Hristos, despre rolul nostru pe pământ sau dacă nu închei cu două-trei pricesne, deci e vorba de o mărturisire creştină 100%. Şi, în acest context, foarte puţină lume face diferenţa între artistul Marius Ciprian Pop şi omul Marius Ciprian Pop. Din punctul meu de vedere, numele e cel care le suplineşte şi transcede pe toate, mai ales că mi-au dăruit Dumnezeu şi părinţii numele unui Sfânt. Dacă m-aş ridica măcar la jumătate din vrednicia părintelui Ciprian, aş fi mulţumit. De aceea vă spun că nu mă interesează nici funcţii, nici ranguri, nimic. De aceea nu-mi doresc decât să am un bun nume - aşa cum m-au învăţat moşii şi bunicii mei. Când ai un bun nume, mai ai nădejde de mântuire pe pământ, iar asta se face prin fapte...

„Normalitatea înseamnă iubire necondiţionată”
- Sunteţi o familie foarte unită. Ce sfaturi le daţi oamenilor tineri, care vor să aibă o familie frumoasă ca a dumneavoastră?
- În ziua de azi, când există atâtea ispite, când albul e numit negru, şi invers, e bine să păstrezi o stare de normalitate, iar asta înseamnă iubire necondiţionată. În orice tip de relaţie, fie că e vorba despre relaţia cu soţia, cu părinţii, cu semenii... Când respecţi această relaţie: iubire necondiţionată - după modelul lui Hristos, că El ne iubeşte pe toţi fără să pună vreo condiţie, atunci totul nu are cum să fie altfel decât bine. Când s-a urcat pe cruce, El nu ne-a pus condiţii: să fii îmbrăcat aşa, să vorbeşti limba asta, să faci asta şi cealaltă... Şi El s-a răstignit pentru toţi, iar singurul lucru pe care L-a dorit a fost „să ne dea exemplu de iubire”, ca şi noi înşine să devenim, prin har şi fapte bune, asemenea Lui! Aceasta este mântuirea - asemănarea cu Dumnezeu!

- Cum vedeţi normalitatea?
- E foarte greu să rămâi în normalitate în zilele noastre, iar când faci asta îi uimeşti pe cei din jur. Să duci un buchet de flori soţiei e un gest de normalitate, nu o extravaganţă; să suni un prieten să vezi ce mai face fără niciun interes, la fel; să te rogi dimineaţa şi seara cât de mult poţi... să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti măcar o dată pe lună e tot un gest de normalitate... Dar imaginaţi-vă că toate astea ar trebui să se întâmple într-o lume care e ispitită de anormalitate, o anormalitate care, din păcate, ni se prezintă şi ni se promovează într-un mod agresiv.

„Înveţi mult de la copii, şi mai ales din rugăciunea acestora”
- Ce ne puteţi spune despre relaţia cu copiii? O certaţi pe fetiţa dumneavoastră, Antonia?
- Când spui copii, spui puritate, iar aici e vorba despre judecarea unei pozne, a unui moment sau despre nejudecarea aproapelui. Să ştiţi că ei iubesc necondiţionat pe toată lumea. E vorba despre trăirea fără interes. Înveţi mult de la ei, şi mai ales din rugăciunea copilului.

- Bine, atunci... Dar vă răsfăţaţi fetiţa?
- Când trăieşti în viaţă după modelul lui Hristos, nu aştepţi daruri, nu aştepţi nimic. Şi atunci, răsfăţul nu are loc aici. Cred că el vine doar când te aştepţi să ţi se facă sau să ţi se dea şi ţie ceva. Iar Antonia, fetiţa mea, ştie lucrul acesta. Toţi suntem, într-o anumită clipă a vieţii noastre, la început, dar important este să facem pasul în direcţia bună, spre lumină şi spre zidire, căci diferenţa e foarte mică, şi poţi să faci pasul într-o secundă spre întuneric şi spre dărâmare.

„În Muntele Athos, călugării fac circa 500 de mătănii pe zi”
- Cândva aţi făcut sport de performanţă. Aţi găsit vreo legătură şi între acest aspect al vieţii şi religie?
- Sigur. Eu fac şi acum sport, cel puţin de două-trei ori pe săptămână. Mişcarea e foarte importantă pentru suflet, şi apoi pentru trup. Când faci efort fizic secreţi acele endorfine despre care se spune că aduc fericirea în viaţa omului. Şi aici, în Bucureşti, trăim starea aceasta de stres mai ales fiindcă nu facem mişcare. Imaginaţi-vă că în Muntele Athos călugării fac în jur de 500 de mătănii pe zi, care reprezintă un exerciţiu excepţional. Ştii ce înseamnă 500 de metanii pe zi? Niciun sportiv nu cred că reuşeşte asta. Dar, prin strădania aceasta a trupului, ei îşi eliberează sufletul...

- Ne puteţi împărtăşi evenimente sau trăiri mai deosebite din timpul petrecut la slujbă?
- Acolo orice eveniment este deosebit, de la hirotonisire, care este „cerul coborât pe pământ”. Amintiţi-vă doar ce se spune la Sfânta Liturghie: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”. Şi apoi, „Ca pe Împăratul tuturor să primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti”... Şi în momentul respectiv nu mai eşti om, faci parte din cetele îngereşti, şi se cutremură şi cerul, şi pământul când văd că pe masa Sfântului Altar pâinea şi vinul devin însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, deci al lui Dumnezeu, cu toată măreţia şi puterea Lui. Doar că noi nu putem, prin mintea şi puţina noastră credinţă, să pătrundem taina asta atât de mare, că, dacă am pătrunde-o, ne-am înfiora de n-am mai pleca niciodată din biserică. Momentele din biserică şi din slujirea preoţiei sunt unice şi inefabile.

„Păcatele nu trebuie lăsate în suflet”
- Ce sfaturi bisericeşti le puteţi da cititorilor noştri?
- Eu sunt omul care primesc sfaturi de la toată lumea, începând de la duhovnicii mei, de la soţie, chiar şi de la fetiţa mea. Nu mă simt în stare decât să-mi spun părerea. Astfel, cred că nu trebuie să treacă nicio zi în care să lipsească rugăciunea, care trebuie să fie ca respiraţia. Iar atunci când omul oboseşte să se roage, trebuie să cânte, pentru că, aşa cum zic părinţii din Muntele Athos, acolo unde e rugăciune şi cântare, acolo răul nu poate să pătrundă. Dar să fie cântare duhovnicească, ziditoare, cu bună intenţie. Apoi, sunt convins că sufletul are nevoie de hrană spirituală, de Sfânta Împărtăşanie, de unirea cu Hristos. În ceea ce priveşte spovedania, aceasta trebuie să se facă ori de câte ori simte omul nevoia. Se zice că atunci când ai căzut trebuie să te ridici imediat. Dacă ai făcut un păcat, peste o zi, două suni duhovnicul, te duci şi i-l mărturiseşti.

- Şi dacă nu ai duhovnic...?
- Cum să nu ai duhovnic?! Doar sunt atâţia preoţi, atâţia duhovnici în lumea asta care au putere să ierte păcatele. Te duci şi îi spui „părinte, am făcut asta..., m-am mâniat, am vorbit de rău pe cineva, am mâncat peste măsură” şi aşa mai departe. Păcatele nu trebuie lăsate în suflet. Ştiţi de ce? Pentru că ele sunt exact ca nişte mizerii pe care le-ai pune într-un loc cu alimente: intră în putrefacţie şi duc la o stare neplăcută a sufletului, duc chiar la boală... Sfântul Apostol Pavel zice „Mărturisiţi-vă păcatele unii altora”. Dacă n-ai cui, îi spui soţului, soţiei, unui prieten, dar nu laşi „povara” în suflet, trebuie să mărturiseşti imediat.

„Împărtăşania, o unire în chip mistic”
- Dumneavoastră sunteţi duhovnicul multor oameni?
- Nu sunt duhovnic în adevăratul sens al cuvântului. Duhovnici sunt părinţii grăitori prin rugăciuni şi post, cei din munţi, din peşteri... şi chiar şi cei din bisericile din oraş, care stau acolo şi se roagă. Eu sunt mai degrabă omul care transmite un mesaj prin cuvânt, care propovăduieşte lumina şi adevărul, şi cam atât.

- Dar dumneavoastră de câţi ani aveţi duhovnic?
- Mi-e greu să vă spun, căci nici nu mai ştiu numărul... de când eram elev.

- Şi Sfânta Împărtăşanie chiar trebuie făcută o dată pe lună?
- Eu aşa sunt de părere, să fie făcută măcar o dată pe lună; căci atunci vine Hristos cu toată puterea Lui ca să ne unim cu El, iar asemănarea nu o putem dobândi decât astfel. E o unire în chip mistic şi mai presus de fire. Niciodată nu ne Împărtăşim după vrednicia noastră, căci oare cine e vrednic de o asemenea Taină?! Ci după dragostea Celui care îl primeşte pe fiul rătăcit cu braţele părinteşti întotdeauna larg deschise!

„Închinăciunea mamei, cea mai puternică armă de pe pământ”
- Aţi spus la un moment dat că, „dacă mama se roagă pentru copiii săi, Dumnezeu nu are cum să nu o asculte”. E valabil în orice situaţie?
- Aşa e. Am spus şi o repet. Rugăciunea mamei e cea mai puternică armă de pe pământ. Dumnezeu a creat lumea împreună cu mama, care e născătoare de prunci. Şi atunci, desigur, e vorba despre o relaţie absolută, de o legătură indestructibilă între ei. Mama se aseamănă lui Dumnezeu prin naştere de copii. Dumnezeu e Creatorul, dar mama devine şi ea creatoare. Şi, în mod complementar, rugăciunea ei e ascultată întotdeauna. Dar desigur că întrebarea dumneavoastră e foarte bună. Dumnezeu ascultă rugăciunea doar dacă aceasta e în favoarea noastră. De exemplu, cineva cerea un automobil Ferrari pentru copil. Şi atunci i-am zis: „Doamnă, vreţi să-l pierdeţi? Păi, dacă la 21 de ani îi daţi aşa ceva, îşi pierde şi sufletul, şi mintea. Şi poate şi viaţa”. Şi atunci, Dumnezeu, care ştie toate astea, nu-ţi dă. Mamele mai bine să ceară sănătate, înţelepciune, mântuire pentru copiii lor, ci nu lucruri, căci acestea nu-s ziditoare de suflet. Oricum, tot ceea ce primim în viaţă trebuie privit ca nişte încercări cereşti, care au un scop bine gândit de Dumnezeu. El îngăduie în viaţa noastră necaz, chin, boli şi încercări, pentru a contura realitatea unui suflet frumos şi luminos.

„Postul e mai mult decât reţinerea de la mâncăruri“

- Ştiu că mulţi preoţi te pun să ţii post trei zile consecutiv înainte de a te împărtăşi, dar alţii vor o săptămână sau chiar mai mult. Cum trebuie procedat, de fapt?
- Poţi să ţii şi o zi, şi trei... ce contează?! Dar dacă îţi zice să posteşti trei zile înseamnă că te-a văzut că poţi. E la fel ca atunci când vezi un copil că rezolvă trei probleme - îi mai dai una, că vezi că e capabil... Asta depinde de la un duhovnic la altul. Dar tu mai întâi trebuie să-ţi propui să faci asta. Restul e mai puţin important. Dacă e nevoie, vei vedea că ai să ţii şi trei zile, şi cinci zile, iar după ce vei simţi bucuria Sfintei Împărtăşanii poţi să posteşti şi un an... (zâmbeşte)

- Presupun că ţineţi post, nu?
- Facem şi noi ce putem... şi ne învredniceşte Dumnezeu... ca pe orice creştin. Oricum, postul înseamnă mai mult decât reţinerea de la mâncăruri. E vorba despre o stare. Şi ne interesează starea postului. Nu suntem nepăsători, fiindcă acesta e un dar, iar fiecare om trebuie să şi-l asume ca atare şi să înţeleagă că e un timp limitat, bine determinat, peste care nu trebuie să treacă nimeni, sub nicio formă.

„Am mare evlavie la Sfântul Gheorghe“

- Care este sfântul protector al familiei dumneavoastră?
- Sfântul Gheorghe. Odată, eram cu familia în Grecia, în vacanţă, şi Sfântul ne-a scăpat dintr-un accident de maşină. Mă enervasem în trafic, am apăsat pedala de acceleraţie mai mult decât trebuie şi am pierdut controlul volanului. Am intrat cu maşina într-o cabină telefonică, am rupt un stâlp de electricitate şi am scos un pom din rădăcină, oprindu-mă cu maşina pe scările unei biserici. Deşi maşina era făcută praf, nici eu, nici soţia, nici fiica mea nu am avut măcar o zgârietură. Şi, ceea ce m-a uimit mai tare e că, imediat după accident, a ieşit din biserică un călugăr, care ne-a rugat să intrăm în biserică, să-i mulţumim Sfântului Gheorghe că suntem teferi. După spusele sale, cu câteva zile înainte de accident, în timp ce îşi făcea rugăciunea, călugărului i s-ar fi arătat Sfântul Gheorghe, care i-a spus că va fi un accident aici, dar că el îi va salva pe călători. După ce l-am urmat pe călugăr şi i-am mulţumit Sfântului, când ne-am întors la maşină am descoperit în spatele scaunului meu o icoană cu Sfântul, pe care fiica mea o luase cu trei zile înainte dintr-o mănăstire din Grecia fără să îmi spună. Şi când am ajuns acasă am descoperit că aveam şi acolo o litografie în care Sfântul Gheorghe este reprezentat cu o tavă în mâini, pe care se află capul său, ca semn al muceniciei. Dar eu nu ştiam că este el. Aşa că de atunci am mare evlavie la el. Sfântul Gheorghe e protectorul familiei noastre.