de Cătălina Tăgârţă

- Terapeutul Marius Vornicescu ne povesteşte despre pelerinajul recent

Muntele Athos este locul unde s-au strâns nu doar călugări mânaţi de marea lor credinţă în Dumnezeu, ci şi oameni înaintevăzători cu Duhul, adevăraţi sfinţi ai zilelor noastre. Faptul că acest spaţiu este interzis femeilor îl face cu atât mai misterios. Însă, o scurtă incursiune în viaţa de zi cu zi a credincioşilor de acolo o putem afla de la sfinţii părinţi care au vizitat deja locul sfânt sau de la oameni de rând, precum terapeutul Marius Vornicescu, care a mers să vadă ce se simte în „Grădina Maicii Domnului”. Răspunsul e unul singur: „Muntele Athos e locul unde gândurile se materializează aproape instant”. Vă invităm să citiţi, în rândurile de mai jos, ce ne-a mai povestit terapeutul pe această temă.

„Mulţi au fost şi au simţit ceva, dar fiecare a spus diferit”
- Marius, de curând ai vizitat Muntele Athos. Ce te-a determinat să faci asta?
- Mie îmi place să scriu din experienţă, nu să copiez de pe internet. Aşa că am fost mai întâi la Muntele Athos, apoi în India şi în Tibet. Iniţial, am vrut să le combin, să fie ceva de genul: „De la Athos la Dalai Lama”, dar apoi mi-am zis că-i mai bine să le fac separat, fiindcă sunt prea multe lucruri de spus. Urmează să mai scriu nişte cărţi despre spiritualitate...

- Să le luăm pe rând, te rog! Cum decurge o zi la Muntele Athos pentru un pelerin? Ai avut acelaşi program ca al călugărilor de acolo?
- Da. Există un proverb: „Când eşti la Roma, poartă-te ca romanii”. Şi exact aşa am făcut. Înainte de plecare, prietenii mei, preoţii, glumeau cu mine: „Vezi să nu te convertească ăia pe-acolo!”. Dar eu ştiam că sunt destul de bine ancorat în credinţa mea. Aşa că am fost peste tot ca un om liber, doar să văd cu ochii mei şi să am o experienţă directă, prin prisma mea, prin trăirea mea, că mulţi au fost acolo şi au simţit ceva, dar fiecare a spus diferit. La Muntele Athos, o parte faină a excursiei a fost că am mers exact cum se mergea până acum 15 ani, când nu existau şosele, deci direct pe cărări înguste de munte, pe care trecea doar un om sau eventual şi un măgăruş. Mai nou, au făcut şi ei nişte şosele, pelerinii pot circula mai uşor, cu nişte microbuze, dar noi am parcurs jumătate din pelerinaj pe jos, de la o mănăstire la alta. Mergeam zilnic 20-30 de kilometri, cu rucsacii în spate, pe cărări de munte, şi ni se dădea o masă pe zi... De fapt, erau două, dar noi prindeam doar una, fiindcă mai tot timpul eram pe drum. La Muntele Athos, totul e gratuit: cazare, mâncare... cu condiţia să respecţi regulile de acolo.

„Slujbele se ţin de la ora 4:00 şi e o trăire ca-n poveşti”
- Şi care sunt regulile ce trebuie respectate?
- De exemplu, seara, dacă era vorba despre cină, mai întâi mergeai la slujbă, apoi repede la mâncare, după care fiecare îşi vedea de programul său. Slujbele se ţin de la ora 4:00. Nu era obligatoriu să participi, mai ales că nu toată lumea se putea trezi la ora aceea, dar merită să o faci, pentru că e o trăire ca în poveşti. Eu am zis să fac un efort, pentru că nu merg la Muntele Athos în fiecare zi. În plus, îmi place mult, deoarece acolo e o altfel de linişte noaptea. Cele mai multe mănăstiri sunt greceşti, dar este şi una rusească, una bulgărească şi una sârbească. Avem şi noi, românii, schituri foarte multe acolo, iar unul e chiar mare şi frumos, dar încă nu i-au dat denumirea de mănăstire... În fine, voiam să-ţi spun că, în ultima noapte petrecută la Athos, am întâlnit un bătrân din acela ca în poveşti, cu barbă lungă. Citea dintr-o carte stufoasă la lumina lumânării şi a unui sfeşnic, de-mi dădea impresia că sunt undeva în Evul Mediu, în poveşti. Chiar dacă nu înţelegeai limba, te cutremura... Şi ce icoane făcătoare de minuni am văzut acolo, ce poveşti circulau!... De-abia aştept să le spun în carte.

- Nu există curent electric acolo?
- Acum şi-au luat generatoare. A intrat modernismul şi peste ei, dar foarte puţin.

„Totul e gratis, dar se ajunge doar cu o viză specială”
- Dacă totul e gratis, înţeleg că până acolo plăteşti doar drumul?
- Da. Restul e gratuit. Dar ideea e că pe munte se ajunge doar cu o viză specială. Eu am obţinut-o cu ajutorul unui preot din ţară, care mi-a fost şi ghid acolo. Pe munte se ajunge cu feribotul, tot aşa se şi pleacă, intrarea şi ieşirea se fac doar pe apă. Dar pot să spun că merită. Athosul e locul unde gândurile se materializează aproape instant. Dacă-ţi pui o întrebare, să nu te surprindă că peste cinci minute, la o intersecţie de drumuri, un călugăr îţi va răspunde la întrebarea respectivă. Acolo, lucrurile acestea sunt absolut normale.

- Înţeleg că şi ţie ţi s-a întâmplat acest lucru?
- Desigur. Dar nu-ţi pot spune despre ce e vorba. E ceva personal. În schimb, pot spune că acolo e locul unde liniştea chiar se aude. Nu există oraşe, industrie, e un loc unde e numai rugăciune, nu se face nimic altceva.

Masa durează zece minute şi este fără carne
- Din ce trăiesc călugării de acolo?
- Acolo trăieşti din ce cultivi, din ce munceşti. Şi dacă sunt anumite mănăstiri mai renumite, în care vin pelerini şi au oarecare bunăstare financiară, se vede asta, inclusiv la masă.

- Chiar aşa, mi-ai zis că erau două mese pe zi. Ce v-au dat să mâncaţi?
- Era o masă dimineaţa, pe la 7:00-8:00, nu mai ştiu exact ora, şi alta seara, la 18:00. În rest, muncă şi rugăciune. Iar la masă nu stăteam cât voiam. Băgau pe toată lumea în trapeză, sunau din clopoţel şi după o rugăciune începea masa, care dura circa zece minute cu totul. Iar după cinci minute se mai auzea încă o dată clopoţelul, să te atenţioneze că eşti la jumătatea mesei. Dar te încadrai în timp, fiindcă şi porţiile erau medii. Noi prindeam tot timpul masa de seară. Ne dădeau două feluri de mâncare, fără carne - fiindcă ei nu consumă carne, şi eu oricum sunt vegetarian de 15 ani, ceea ce a picat foarte bine. În plus, ne-au oferit fructe, un desert ca un fel de colivă, iar la o mănăstire ne-au dat chiar şi un pahar cu vin, din producţia lor proprie. Şi, în afară de cele două mese, am avut apă la discreţie tot timpul.

„Ne dădeau alcool din anason, care are rolul de a opri transpiraţia”
- Şi dacă vi se mai făcea foame între mese? V-aţi luat provizii la voi?
- Mai aveam câte ceva de ronţăit prin rucsac, dar nu pot spune că am răbdat de foame. În plus, la Muntele Athos e o tradiţie, ca un fel de protocol: oricine vine în vizită i se dă chearasma. Asta e compusă din Ouzo - un fel de ţuică din anason, rahat şi apă. Unele mănăstiri, mai cu dare de mână, dădeau şi cafea. Eu nu sunt foarte apropiat de dulce, ci mai degrabă sunt atras de gustul sărat-picant, şi dacă vizitam cinci-şase mănăstiri într-o zi, peste tot ne întâmpinau cu aşa ceva, drept pentru care am întrebat care e rolul acestei chearasme. Şi ni s-a explicat că, pe vremuri, călugării mergeau numai pe jos de la o mănăstire la alta - cum de fapt ne-am deplasat şi noi în cea mai mare parte a drumului - şi, fiindcă umblau îmbrăcaţi foarte gros, iar pe munte era cald, transpirau. Astfel, alcoolul din anason, care e foarte parfumat, are rolul de a opri transpiraţia. Rahatul ţi-l dădeau ca să-ţi refaci puterile - că-ţi scădea glicemia după atâta drum, iar apa, ca să-ţi potoleşti setea... Şi a rămas o tradiţie ca şi pelerinii să fie serviţi cu produsele acestea, gratuit.

„Acolo, ce produci aia mănânci”
- Sunt sigură că oamenii sunt curioşi cum arată mănăstirile de acolo. De departe, de pe mare, acestea par foarte mari, adevărate fortăreţe...
- Chiar sunt foarte mari. Sunt cetăţi incredibile, unele construite chiar de peste 1.000 de ani, care nu s-au dărâmat nici până în prezent. Acum e o perioadă de linişte şi mai prosperă pentru toată lumea. Au început să vină donatori, am văzut câteva mănăstiri foarte bine renovate şi conservate. Am fost şi la ruşi, am văzut tronul ţarului Nicolae şi am făcut poze cu el. Apoi, am găsit mulţi călugări români în mănăstirile greceşti. E incredibil cum trăiesc oamenii acolo.

- Ce v-au povestit?
- Acolo, viaţa e foarte grea. Nu ştiu câţi dintre noi ar rezista. E foarte multă muncă: au măslini, viţă-de-vie, ateliere de lucru pentru pictură, icoane şi lumânări - unul fiind chiar al românilor. Mai au şi o fabrică de pâine, din câte am văzut. Ei fac troc, se ajută între ei sau cumpără unii de la alţii. Acolo, ce produci aia mănânci.

„Din cauza vieţii dure, mulţi călugări se întorc în ţările lor”
- Ai desluşit cumva misterul, de ce n-avem şi noi, femeile, voie acolo?
- Ei nu au interzis prezenţa femeii fiindcă ar avea ceva cu ea. Ba chiar au fost perioade în istoria Muntelui Athos în care femeile au avut voie să intre pe munte. O dată s-a întâmplat când a avut loc o prigoană a turcilor, iar populaţia nu mai avea unde să fugă, şi s-a dat un fel de derogare ca lumea să se poată adăposti în acele mănăstiri. N-are nimeni nimic cu femeia, doar că e mai în regulă pentru ei să nu fie ispitiţi. Cum tu la tine în casă ai nişte reguli şi-ţi doreşti să fie respectate, aşa probabil îşi doresc şi ei. Într-adevăr, acolo e un loc de linişte, dar, din păcate, modernismul intră şi peste ei...

- Din păcate sau din fericire?
- Am înţeles că oamenii au început să se împartă în două tabere şi pe-acolo, pentru că unii sunt pro acestui modernism, spun: „Domne, să vină lumea să cunoască muntele, să vadă ce e aici”, alţii spun: „Dar noi am venit aici tocmai pentru că vrem linişte, că altfel puteam face totul şi la noi în ţară”. Dar viaţa e mai dură acolo. Nu mulţi rezistă. Chiar mulţi dintre greci vin, se călugăresc, stau acolo două-trei luni, apoi se întorc la mănăstirile din ţară, pentru că nu rezistă.

- Revenind la experienţa ta acolo, ce ne mai poţi povesti?
- De exemplu, noi am avut un traseu bine determinat, dar de la care ne-am mai abătut. Am avut ca ghid un preot, şi el ştia că seara, la ora 20:00, se închid porţile mănăstirilor. Dacă rămâi cumva pe dinafară nu-ţi mai deschide nimeni, acolo dormi.

- Sunt animale sălbatice?
- Da. Sunt hiene, care uneori urlă noaptea de te şi sperii... Apoi, mai sunt şerpi veninoşi şi mistreţi.

„Există o capitală, un post de poliţie...”
- Există telefoane acolo, în Grădina Maicii Domnului? Voi aveaţi semnal la mobil?
- Cred că doar stareţul mănăstirii are telefon acolo. Şi, da, exista semnal pentru telefoanele mobile. Eu mi-am închis aparatul odată ce am ajuns la Muntele Sfânt, fiindcă am vrut să mă rup total, să trăiesc şi să fiu conştient de fiecare respiraţie avută în acel loc minunat. Dar în grup au fost şi persoane care au vorbit la telefon. Erau oameni căsătoriţi, cu copii, care din când în când trebuiau să mai sune acasă, să spună că sunt bine. Şi ştim oricum că semnalul prin satelit acoperă tot pământul... Ce mai pot spune e că au şi ei o capitală, chiar şi un post de poliţie, că se mai şi fură...

- Presupun că nu între ei...
- Evident (zâmbeşte). Din păcate, sunt mulţi hoţi de icoane, de obiecte vechi. De aceea şi există vamă şi e nevoie de o viză specială, nu intri aşa, cum vrei şi când vrei.

„Mai nou, au şi un cabinet medical”
- Medici sunt?
- La un moment dat, am văzut la una dintre mănăstiri un cabinet stomatologic. Căci fiecare a avut câte o funcţie înainte de a se călugări: unul a fost medic, altul tâmplar, altul electrician. Există toate specialităţile şi acolo... Mai nou, au şi cabinet medical. Dar nu te aştepta să scrie pe uşă firma sau ceva de genul acesta. Pur şi simplu e o chilie obişnuită...

- Chiar aşa, cum sunt chiliile acolo?
- Curate. Sunt date cu var clasic, ca pe vremuri, au geamuri mici şi condiţii, adică apă caldă, paturi, chiar şi un boiler la baie, pentru pelerini. Din punctul acesta de vedere, totul a fost în regulă.

Cine face această excursie se întoarce acasă transformat

- Cam cât aţi vizitat din tot ce e acolo?
- Cam jumătate. Dar aş vrea să merg din nou. Cine merge la Muntele Athos se întoarce transformat... Apoi, mi-am luat de acolo, ca amintire (râde), miere neagră din castan cu pin.

- Voi aţi luat şi microbuzul? Căci ai spus că există mijloace de transport.
- Exact. De când au făcut şoselele astea, cam de 15 ani, au adus şi nişte microbuze, pe post de taxiuri. Şi tu suni - noi nu ştiam de asta, dar părintele da - spui că eşti la mănăstirea cutare, fiindcă Muntele Athos nu e foarte mare, şi microbuzul ajunge destul de repede să te ia. Dar, în general, am mers pe jos. Am slăbit circa două-trei kilograme într-o săptămână. Dar subliniez: nimeni n-a făcut foamea acolo. Tot timpul ne-am săturat, numai că am mers mult pe jos.

- Au şi magazine acolo?
- Doar magazine bisericeşti. Nu există altceva - de exemplu, să te duci tu să-ţi cumperi un corn?! Nu... Dacă vrei să mănânci, aştepţi ora mesei. Acum, dacă nu mai puteai de foame, cred că-ţi putea da cineva un colţ de pâine...

„La Schitul românesc Prodromu trăieşte cel mai mare duhovnic şi înţelept“

- Spune-mi, te rog, despre călugării români!
- Schitul românesc Lacu, care e foarte mare acolo, arată impecabil. Becali a donat vreo 2-3 milioane de euro şi e considerat cel mai mare donator de la Muntele Athos, cel mai mare ctitor. Avem şi noi un schit mare acolo, care de fapt e o mănăstire, dar n-au vrut să-i dea grad de mănăstire. Apoi, la Schitul Prodromu, care e foarte mare, e un bătrân român considerat cel mai mare duhovnic şi înţelept de la Muntele Athos din zilele noastre... Am auzit tot felul de poveşti despre pustnici şi călugări văzători cu duhul, la care te duci şi-ţi spun despre una şi alta. Apoi, acolo nu există timp. E incredibil. Nici n-am simţit când a trecut o săptămână, mai ales că am stat într-un loc unde n-am văzut femei. Am realizat acest lucru abia când am ajuns înapoi în Grecia.