de Andrei Dicu
- Religiile lumii, între mistică, istorie şi analiză sociologică
Continuăm serialul nostru dedicat principalelor curente religioase şi zăbovim asupra confesiunilor creştine şi mai ales a punţilor comune dintre acestea. De asemenea, odată cu apariţia protestantismului, remarcăm promovarea unor confesiuni moderne, controversate, considerate de teologi şi de savanţi drept „secte”.
Sfânta Scriptură, „principiul formal al Reformei”
Termenul „protestant” reprezintă o noţiune generică pentru diverse confesiuni, organizate după ideologii creştine şi având structuri ecleziastice proprii. În general, prin confesiuni protestante se înţeleg cultele care îşi au rădăcina istorică în reforma religiei romano-catolice, iniţiată de Martin Luther la începutul secolului al XVI-lea. Acesta scria: „Nu mai dau crezare nici numai Papei, nici numai Conciliilor (…) Sunt legat prin textele scripturilor pe care le-am citit, iar conştiinţa mea este prizoniera cuvintelor Domnului. Nu pot şi nici nu voi să retractez ceva, căci nu este nici sigur şi nici cinstit să acţionezi împotriva propriei conştiinţe”. Pastor şi doctor în teologie, Luther a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg, iar excomunicarea germanului din Biserica Catolică a survenit în anul 1521. Una dintre definiţiile frecvente este: „Protestantismul reprezintă toate confesiunile creştine care nu sunt nici catolice, nici ortodoxe”.
Teologia protestantă a dus la importante diviziuni interne, caracterizate în comun prin separarea acestora de catolicism şi de papalitate. În cadrul protestantismului există diferite biserici, printre care luteranismul, calvinismul, unitarianismul, anglicanismul, prezbiterianismul, dar şi bisericile neoprotestante cum sunt baptismul, adventismul şi penticostalismul. Teologia protestantă este bazată exclusiv pe Sfânta Scriptură, „principiul formal al Reformei”.
Patru atribute comune ale confesiunilor creştine
Despre confesiunile creştine se poate spune că au un numitor comun: împrejurările au dus la apariţia unui corpus spiritual sau doctrinar în care sunt amestecate convingerile de credinţă cu ceea ce este doar obişnuinţă, bun sau mai puţin bun. Astfel, separând grâul de neghină, istoricii şi sociologii discern pentru fiecare confesiune următoarele atribute:
1. Convingeri puternice. Fără nicio îndoială, datorită harismei acestei confesiuni, ele au putut fi sesizate şi roadele lor au putut fi împărţite cu alte comunităţi;
2. Modalităţi de înţelegere şi de exprimare a credinţei, care se dovedesc fructuoase pentru cei care le adoptă, fără să fie generalizabile;
3. Deprinderi de gândire, justificabile în sine, având totuşi roade ce par, mai ales în timp, neînsemnate, chiar îndoielnice;
4. În sfârşit, ceea ce în istorie s-a recunoscut a fi „o serie de erori”. Acestea au existat şi există, fără îndoială, în fiecare confesiune, nu neapărat creştină. De asemenea, întrebările comune ale tuturor formelor de creştinism pleacă de la ideea „cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm”, împărtăşită şi de alte credinţe religioase, culte şi chiar societăţi secrete. Aceste întrebări sunt: În ce măsură este omul denaturat de păcat? Cum trebuie înţeleasă libertatea umană? În ce măsură omul îşi joacă propriul destin? Cum trebuie înţeleasă formularea biblică a omului „chip al lui Dumnezeu”?...
Fanatism şi fundamentalism contemporan
Marcată de o întoarcere la studiul literar al Bibliei, la o viaţă comunitară ardentă şi de o evanghelizare militantă, influenţa evanghelică, baptistă sau penticostală este puternic legată de istoria şi de marile traumatisme ale SUA, precum războaiele de independenţă şi de secesiune, abolirea sclaviei, lupta pentru egalitatea în drepturi a minorităţilor, mişcarea hippy sau războiul din Vietnam. Încă din secolul al XIX-lea, nebuloasa evanghelică răvăşeşte marile curente protestante instituţionalizate ale originilor (Bisericile Reformată, Metodistă, Anglicană, Episcopliană etc.), care se dezintegrează într-o mulţime de mişcări: martorii lui Iehova, adventişti, mormoni etc.
Martorii lui Iehova spun că practicile lor reprezintă restabilirea creştinismului din secolul I d.Hr. şi se bazează pe propria interpretare a Bibliei, folosind o traducere specială a scripturilor. În „Sălile Regatului” nu există icoane, crucifixe sau alte obiecte de cult care să intermedieze închinarea la Dumnezeu.
Biserica Penticostală este neoprotestantă, iar adepţii sunt convinşi că Dumnezeu botează cu Duhul Sfânt, conform evenimentelor descrise în Faptele Apostolilor. După Al Doilea Război Mondial, aceste mişcări au invadat Europa, afectând puternic Bisericile protestante, destabilizând Biserica Catolică şi ulterior pe cea Ortodoxă. Neacceptând nicio structură instituţională, aceste mişcări se exprimă în grupuri restrânse de rugăciune şi de misiune evanghelizatoare.
Graţie unor personalităţi publice (Tom Cruise, John Travolta, Priscilla Presley, Will Smith), există o campanie pro-Biserica Scientologică, bazată pe descendenţa din extratereştri. Membrii cred în reîncarnare, dar secta a fost deja interzisă în Franţa, pe motiv că scopul real este câştigul financiar. Majoritatea acestor „culte” propagă exhibiţionismul credinţei şi al rugăciunii, încurajarea manifestărilor emoţionale şi predicarea directă a Evangheliei până şi pe străzi. Unele grupări se ocupă chiar şi cu practici de vindecare, exorcism şi chiar cu deviaţii de natură sexuală.
• Protestantismul reprezintă toate confesiunile creştine care nu sunt nici catolice, nici ortodoxe
Jean Delumeau, cunoscut pentru lucrarea „Religiile Lumii”, a fost profesor de istorie modernă la Universitatea Paris I, director al Centrului de Istorie modernă - Paris I şi profesor la Collège de France, Catedra de Istorie a Mentalităţilor Religioase în Occidentul modern. Referindu-se la religia creştină, el a scris o pildă ce trebuie urmată de toţi cercetătorii şi de toţi credincioşii: „Ca istoric, mă străduiesc să fiu atent la epoca în care trăiesc. Istoria trebuie să ne ajute să abordăm problemele prezentului. Ea ne permite mai ales să realizăm că, întotdeauna, creştinismul a ştiut şi a putut să se adapteze la condiţiile schimbătoare ale diferitelor epoci şi spaţii. Spre deosebire de celelalte religii ale lumii, el a însemnat evoluţie şi inovaţie. Aceasta a fost forţa lui. Şi el nu trebuie să se abată de la această cale. Îmi însuşesc spusele percutante ale Monseniorului Favreau: «(Pentru Biserică) nu mai este suficient „să facă ordine”, ea trebuie „să se mute”.» Cu alte cuvinte, devine necesar să locuiască altfel într-o lume care nu mai e aceeaşi... Nu există fidelitate decât în curajul de a evolua”.
„Nu mai dau crezare nici numai Papei, nici numai Conciliilor“ - Martin Luther