de Mariana Borloveanu
Monahul Nicolae Steinhardt, evreu convertit la ortodoxie şi botezat în închisorile comuniste, a lăsat în urmă adevărate lecţii de viaţă şi moralitate, parcurgând un traiect spiritual de excepţie. Experienţa sa duhovnicească şi dezvăluirile legate de aflarea libertăţii în Mântuitorul Hristos au dus la apariţia cărţii „Jurnalul fericirii”, o lucrare care ne dezvăluie un erudit rasat şi plin de înţelepciune. Cei mai frumoşi ani i-a trăit la Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia, în Ţara Lăpuşului, Nicolae Steinhardt însemnând pentru acest sfânt lăcaş ceea ce părintele Cleopa a fost pentru Mănăstirea Sihăstria. A iubit întotdeauna smerenia, dar a avut un adevărat cult pentru oamenii înzestraţi cu darul gândirii.
A primit botezul creştin la Jilava
Anii copilăriei au fost relativ obişnuiţi, deşi Nicu Steinhardt era fiul unui inginer evreu care conducea o fabrică de cherestea din Pantelimon. Când a ajuns însă la liceu, la „Spiru Haret”, în Capitală, a refuzat să aducă certificat de la rabin, cum că aparţine confesiunii iudaice, şi a cerut să studieze religia creştină. Relaţia cu preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sfântul Silvestru a contribuit decisiv la formarea sa spirituală, după care a urmat cursurile facultăţilor de Drept şi Litere, pe care le-a definitivat în Franţa şi în Anglia. Întors în ţară, şi-a făcut prieteni care împărtăşeau aceleaşi idei creştine şi a început să frecventeze diferite biserici din Bucureşti cu buna sa prietenă Viorica Constantinide, care l-a prezentat mai multor teologi creştin-ortodocşi. După cum el însuşi mărturiseşte în autobiografie, era extrem de şovăielnic în ceea ce priveşte botezul la care se gândea în fiecare clipă, şi pe care îşi dorea enorm să îl primească. În acelaşi timp ducea însă o permanentă luptă cu diavolul, care îl făcea sclavul propriilor păcate. În acest timp au apărut mai multe procese comuniste, la unul dintre acestea fiind constrâns să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica şi, pentru că a refuzat, a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. Dar Dumnezeu i-a arătat din nou că îl iubeşte, şi-n prima celulă în care a fost încarcerat l-a cunoscut pe ieromonahul Mina Dobzeu, care l-a ajutat în hotărârea decisivă a vieţii sale. Astfel, în camera 18 a Închisorii Jilava, în plin regim comunist, Nicu Steinhardt primea Sfântul Botez, urmând ca Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie să le primească la ieşirea din detenţie, la Biserica Schitului Darvari.
După ce s-a călugărit a fost bibliotecar şi clopotar
Anii de după închisoare au fost ani de profundă meditaţie pentru Steinhardt, şi asta datorită permanentelor călătorii pe care le făcea la Mănăstirea Rohia din Maramureş. Acestea se datorau bunului său prieten Constantin Noica, acela care, de îndată ce l-a cunoscut pe Episcopul Justinian Sigheteanul, fost stareţ al Mănăstirii Rohia, i-a şi trimis un mesaj relevant: „Ţi-am găsit locul potrivit”. După şase ani de încercări şi repetate vizite la mănăstire, Nicu Steinhardt a rămas la Rohia şi a fost călugărit de părintele Serafim Man, noul stareţ al Mănăstirii Sfânta Ana. Din clipa aceea a fost nelipsit de la Sfânta Liturghie şi Miezonoptică, acestea fiind slujbele sale de suflet, dar ca ascultare permanentă a avut organizarea şi întreţinerea bibliotecii mănăstirii, ceea ce l-a încântat peste măsură. Şi cea de-a doua ascultare a sa, aceea de clopotar, o făcea cu aceeaşi tragere de inimă, neîntârziind nici măcar o secundă momentul în care clopotele trebuiau să se facă auzite. Aici, în lumea monastică de la Rohia, Steinhardt a desluţit esenţa cuvântului creştin: „Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Ca să fii un bun creştin trebuie să mori pentru lumea aceasta, şi abia atunci poţi învia pentru Hristos… Totuşi, Hristos nu e crud, ci blând. Cruzimea provine din faptul că în această lume trebuie creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia de creştin”.
„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti”
Părintele Nicolae era sfătos, iar oameni de pretutindeni veneau la el pentru diferite sfaturi duhovniceşti şi cuvinte de învăţătură. Toată lumea ştia că a trecut de la iudaism la creştinism, şi poate că şi pentru asta era apreciat atât de mult. Toate cuvintele părintelui erau primite cu
bucurie de credincioşi, de la rugăciuni până la citirea din Psaltire, şi asta pentru că aveau ceva anume, o încărcătură emoţională aparte, dar ceea ce îi fascina pe toţi era predica sa. Emoţie, căldură, transmitere vie a mesajului biblic, asta le dăruia părintele tuturor, dar nu uita să amintească un lucru esenţial: „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”. Părintele punea mare preţ pe inteligenţa oamenilor, dar era fascinat ori de câte ori avea prilejul să descopere idei desăvârşite pe un suport al smereniei întru suflet curat, şi toată viaţa a fugit de prostie.
„Jurnalul fericirii“ este testamentul său literar
La Rohia a scris propriul testament literar. Supus represaliilor comuniste, în anul 1972 i-au fost confiscate de Securitate primele 570 de pagini ale lucrării, care, după multe intervenţii venite din partea Uniunii Scriitorilor, în anul 1975 i-au fost restituite. Între timp, părintele Nicolae a scris alte 760 de pagini, care i-au fost confiscate în 1984. Nimeni nu ştia la vremea aceea că existau deja mai multe variante ale manuscrisului „Jurnalul fericirii”, până când una dintre ele a ajuns la Monica Lovinescu, iar aceasta a difuzat-o în serial la Radio Europa Liberă, pe parcursul anilor 1988-1989. Şi pentru că în continuare era hărţuit de Securitate, Nicolae Steinhardt îi încredinţează toate manuscrisele tânărului său prieten Virgil Ciomoş. Acesta a publicat testamentul literar în 1991, care în 1992 a obținut premiul pentru cea mai bună carte a anului.