de Cristi Șelaru

Satul Ponor, județul Alba. La aproape 1.400 de metri altitudine, localitatea pare izolată de lume în Munții Trascăului. Aici începea, în 2002, prin grija lui Dumnezeu și la dorința protosinghelului Irineu Curtescu, construcția unei mănăstiri exclusiv pentru călugări. Acum, la 27 iulie, așezământul monahal cu hramurile Înălțarea Domnului și Sfântul Nectarie va fi sfințit. Cel mai apropiat oraș, Aiud, se află la 40 de kilometri distanță, iar Mănăstirea Ponor se află la cinci kilometri de satul cu același nume. Părintele Irineu (foto), starețul mănăstirii de la începutul ei, este cel care a avut ideea construirii, și tot el a decis ca aceia care slujesc și intră în acest sfânt lăcaș să fie numai parte bărbătească.

„Vederea îți poate vătăma mintea”

- Părinte Irineu, de ce ați vrut ca Mănăstirea Ponor să fie doar de călugări, iar cei care intră să fie doar bărbați?

- Eu am stat multă vreme la schitul românesc Prodromu, de pe Sfântul Munte Athos. Așa cum se știe, acolo nu intră decât bărbații. Am considerat că e bine ca mănăstirea să fie doar pentru bărbați, pentru că vederea îți poate vătăma mintea. Noi nu urâm femeile, pentru că e păcat de moarte. Dar am decis asta pentru liniștea noastră, pentru curăția noastră, a călugărilor. Suntem slabi! Ochiul ne poate vătăma când vede femei. Eu admir călugării, și bărbați, și femei, și vreau să fie cât mai curați, ca să primească rugăciunile.

- Cum v-a venit ideea construirii unei mănăstiri la Ponor?

- Inițial, am vrut să fac un metoc pentru părinții care vin de la Athos să aibă unde să doarmă. Pe când eram la Mănăstirea Antim, din București, am vrut să construiesc o mănăstire în județul Prahova, dar nu am găsit teren adecvat. Am fost și în Munții Buzăului. Am căutat vreme de două săptămâni, timp în care am dormit prin mașină, dar nu am reușit să găsesc un loc prielnic. Apoi, am fost în vizită la Prodromu, la Muntele Athos, și, după ce i-am spus starețului ce vreau să fac, am decis să construiesc o mănăstire în alt loc. I-am vorbit și am zis că eu caut un arhiereu care să mă accepte cu această mănăstire și să fie de acord. Așa mi-a spus ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sătmarului. Sfinția Sa se duce la Muntele Athos, și la greci, și la români, și m-a ajutat și mi-a dat toate aprobările. Așa am ajuns să fac două mănăstiri, una pentru femei, una pentru călugări.

„La primul hram a nins în potir”

- Cât de greu a fost începutul?

- Când am început, am fost eu cu părintele Chiril Lovin de la Patriarhie. Cu el am început. Apoi a venit părintele Atanasie, care acum e în Chicago, în SUA, misionar. Apoi părintele Gherasim, care a fost om de bază. Dar, la început, am fost doar doi. Am făcut slujbă și în baracă. La primul hram a nins în potir. A fost foarte greu, dar am primit putere de la Dumnezeu și de la Maica Domnului. De la doi călugări am ajuns la 22 de călugări și ne descurcăm. O să mai vină doi frați, unul de la Iași și unul de la București. Și or să mai vină. Poate am greșit, că am dus în eroare lumea că s-a aflat că o să fie mănăstire de călugări. Nu am vrut noi neapărat, dar așa s-a întâmplat. Dar se dă voie ca până la sfințire, adică la 27 iulie 2014, să intre și femei.

- Se ajunge greu la Mănăstirea Ponor?

- Drumul până sus la mănăstire este greu, nu este modernizat deocamdată. Am vrut să îl asfaltez, întrucât mereu călugării trebuie să refacă drumul. Este o necesitate, deoarece îl strică apa. Călugării dau mereu la târnăcop ca să fie circulabil. Aici vin autocare mari, de 50-60 de persoane. Nu știu ce o să facem la sfințire, pentru că o să vină foarte multă lume.

- Cum de ați ales data de 27 iulie pentru sfințire?

- Noi am vrut, pe 15 august, dar ÎPS Andrei a spus că nu poate să vină, pentru că trebuie să fie la București, că este sărbătoare mare, cu moaștele Sfinților Brâncoveni. Am zis atunci să fie la 27 iulie. Noi avem două hramuri la mănăstire, pentru că avem două biserici. Paraclisul e închinat Sfântului Nectarie, a cărui prăznuire se face în Biserica Ortodoxă, la 9 noiembrie, iar biserica poartă sfântul hram al Înălțării Domnului.

„O singură poartă, mică, să se intre cu smerenie”

- Cum arată mănăstirea?

- Am făcut loc pe versantul unui munte. A trebuie să excavăm și să folosim exploziv pentru a disloca stânca. Așezământul are forma unei cetăți dreptunghiulare, cu biserica în centru. Avem bucătărie, ateliere de lucru, iar chiliile sunt la mansardă. Biserica am pictat-o noi, călugării. Nu am dat voie să fie aduși meșteri. E pictată de mâna noastră. Pictura este mică, în registre mici, nu de metri pătrați, așa cum este în celelalte biserici. Pictori celebri au rămas uimiți de ce am făcut noi. A fost greu pentru cei care s-au încumetat să o picteze.

- Știu că intrarea în complexul monahal este una deosebită…

- Da, am decis ca la intrare să fie o singură poartă. Nu ai pe unde să ieși și nici să intri prin altă parte. Poarta e mică, să intri cu smerenie, nu ai loc în picioare. Locul e foarte prielnic, oamenii ne-au înțeles, ne-au ajutat cu pământul pe care ni l-au dat. Acum ne dau și pădure, avem o suprafață mare. Platoul pe care se află mănăstirea are o suprafață de un hectar, iar lungimea întregului așezământ e de 72 de metri, în timp ce lățimea e de 63 de metri.

„Nu se mănâncă deloc carne”

- Părinte, mănăstirea va fi doar de călugări. Femeile mai au voie să intre în ea doar până la 27 iulie. Cum e rânduiala în cadrul așezământului?

- La noi o să fie exact ca pe Sfântul Munte Athos. Am început construcția în 2002, iar rânduiala o avem deja de şapte ani. Se mănâncă o dată pe zi, la ora 15:00. Luni, miercuri, vineri și sâmbătă seara se face priveghere. După vecernia mică de la ora 17:00, urmează program de odihnă până la 22:30. Atunci începe privegherea, ce durează până dimineața pe la 8:00. În restul zilelor, se săvârșesc Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Sfânta Liturghie, parastasul de la ora 3:00 noaptea.

- Cât de greu rezistă călugării la acest program duhovnicesc?

- E greu și pentru noi, preoții, cei care facem aceste slujbe. Suntem tineri, suntem la început, dar, cu darul lui Dumnezeu, călugării s-au obișnuit. Nouă ne sunt foarte dragi și locul, și rânduiala. Nu se mănâncă deloc carne, nici măcar pește. Nu se bea nimic în afară de apă. Doar la hram se bea numai vin.

„Preotul se aseamănă cu boul”

- Ce ne puteți spune despre legenda locului? Se povestește că unde a fost construită mănăstirea era un loc de adăpare pentru cirezile de boi și vaci. Se spune că boii beau dintr-un loc anume, iar vacile se adăpau mai jos. Or, mănăstirea de călugări a fost construită în locul unde beau boii, iar cea pentru maici a fost ridicată mai jos.

- E o legendă pe care eu nu o știam când am ales acest loc. Așa povestesc bătrânii locului, că boii și vacile nu beau apă din același izvor. Locul unde am făcut mănăstirea de călugări se numește Groapa Boarilor. Oamenii mergeau la muncă și semănau grâu, cartofi. Și trăgeau aici cu boii. Pentru că locul este mai adăpostit și nu bate vântul, boii se odihneau aici după ce mâncau. Era o stâncă mare și în ea era o gaură, iar când ploua, apa se strângea în ea. Era mereu apă acolo și beau boii. Apa nu scădea niciodată. Din păcate, nu am păstrat această piatră. Noi am spart-o, pentru că am băgat exploziv de opt ori, ajutați de poliție și de jandarmi.

- Așadar, e un loc cu o poveste aparte…

- Este un loc special. Eu nu am știut, apoi oamenii mi-au spus fel și fel de lucruri, printre care și această poveste. Lucrurile se fac cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că tot vorbim despre boi, să vă spun ceva. În Sfânta Scriptură așa e scris: preotul se aseamănă cu boul.

- Cum adică?

- În Psaltire, în Cântările lui Moise, se spune așa: „Când boii lipsesc de la iesle, oile mor de foame”. Ieslea e biserica, boii sunt preoții și oile sunt creștinii. Boii, preoții, aduc mâncare la iesle pentru oi. Preoții dau ofrandă la oi în biserică, la credincioși. De ce boi și nu tauri? Pentru că boii nu mai au pofte, nu mai au rușinea lor. Așa trebuie să fie preotul. Boul are jug. Așa au preoții, epitrahilul, ca al meu, uite, e ros. Boul nu mai are pofte ca taurul. El stă între vaci, între oi. Țineți minte lucrurile astea:

1. Boul face cele mai grele lucruri! Pe el îl pui la jug să are, să care, în el dai, dar el îți dă de mâncare;

2. Boul e cel mai blând! Se lasă mângâiat de om, de copii. Așa trebuie să fie preotul. Dacă boii ar sta cu vacile, nu ar fi bine. Călugării nu trebuie să aibă pofte. De asta am decis să fac o mănăstire doar pentru călugări, iar mănăstirea de maici, care e mai jos, să fie doar pentru femei.

- Se pare că nu a fost o întâmplare în alegerea locului!

- Nu la întâmplare a fost ales. Aici a vrut să facă o mănăstire și părintele Melchisedec, basarabean de loc, călugăr, care a venit în Ponor. A vrut, dar nu a reușit. A strâns bani, însă a murit și au rămas banii în bancă.

„Privegherea e pentru monah”

- Părinte, călugării stau mereu în rugăciune. Cât de importantă e ea pentru duhovnicire?

- Cinul monahal e greu. Privegherea e pentru monah. E cea mai importantă pentru călugăr, fie că e bărbat sau femeie. Este greu, însă ar fi și mai greu dacă nu am mai face privegheri. Monahului îi place să stea singur, el e singuratic. Ca să se poată ruga pentru el și pentru lume, pentru păcatele noastre, ale lumii și pentru mântuirea tuturor.

- Călugării trebuie să renunțe la ei și să ia jugul credinței. Cât de ușor poate să fie?

- Mănăstirea Ponor e un loc chinovial numai de monahi care să-I laude pe Dumnezeu, pe Maica Domnului pentru lucrările pe care le-au făcut și le fac în lume, pentru rugăciune. Eu vreau o mănăstire de foc, pentru mântuirea lumii, tată!

„Fiecare credincios primește câte o carte și câte o icoană”

- Părinte Irineu, ce mai fac călugării de la Ponor în afară de rugăciune și de participarea la slujbe?

- Nu avem nimic de muncă, nu avem niciun mic strat. Am zis, Doamne, noi suntem copiii lumii, Tu ne dai mâncare. Nu mă interesează, asta Îl interesează pe Dumnezeu. Eu caut să fiu curat! Eu trebuie să mă rog. Călugărul are osteneală la rugăciune, la sfat. Când vorbește cu credincioșii le spune despre cele sfinte, nu este mereu la muncă.

- Așadar, acesta este un alt specific al Mănăstirii Ponor!

- Munca trebuie să fie o recreere. Mintea mea trebuie să stea la rugăciune, nu la ce am de muncit. Munca unui călugăr trebuie să fie rugăciunea. Nu avem trebuință de ce vom mânca. Dumnezeu ne hrănește! Dreptul prin credință va fi viu, așa stă scris. Desigur, avem și noi muncile gospodărești. Cele de la bucătărie, din jurul și din interiorul mănăstirii, dar nu avem animale sau ceva de muncă, așa cum este în alte părți.

- Dar nu vă trebuie bani pentru diverse activități și lucruri necesare vieții cotidiene?

- Să vă spun ceva: această mănăstire are deja opt ani. În tot acest timp, cei care ne-au trecut pragul nu au plecat cu mâna goală de la noi. Fiecare credincios primește câte o carte și câte o icoană. Și nu e puțin lucru. În fiecare sâmbătă și duminică, la noi vin 200-300 de credincioși. Încă nu suntem cunoscuți, dar o să vină tot mai multă lume. Și, în plus, noi nu avem datorii. Dimpotrivă, avem oameni care au să ne dea bani.

„Mănăstirea trebuie să fie cel mai viu exemplu de trăire ortodoxă”

- Mănăstirea e izvorul credinței de azi. Tot mai mulți oameni merg în pelerinaje la mănăstiri și caută să se reculeagă și să primească sfaturi de la monahi. Cât de mare e nevoia de așezămintele monahale?

- E foarte multă nevoie de mănăstiri ca să ne îndreptăm! Avem nevoie zi de zi ca să ne îndreptăm, să ne închinăm, să ne susținem unii pe alții, să ne ajutăm, să fim niște exemple. Am spus: mănăstirea trebuie să fie cel mai viu exemplu de trăire ortodoxă. Să nu uitați vreodată: dacă noi, călugării, nu avem trăire și curățenie, voi, credincioșii, scădeți cum scade apa într-o găleată cu apă. Dispărem, tată, dacă nu trăim după voile lui Dumnezeu.

„Eu trebuie să mă rog la Dumnezeu pentru păcate, pentru mântuire”

- Părinte, ce e monahul?

- Monahul este copilul lui Dumnezeu, copilul Lui de casă. Monahul nu cerșește niciodată. Dumnezeu e bogat, are atâția îngeri, poate să facă minuni. Nu avem cu ce trăi? Avem, El are grijă de noi, nu ne uită niciodată dacă îi facem vrerea.

- Cum reușește să se detașeze călugărul de viața care, pe noi, laicii, uneori ne copleșește?

- Noi, în mănăstiri, trebuie să fim cele mai puternice exemple de viață ortodoxă. De aceea, am spus că noi trebuie doar să ne rugăm. Dacă noi, călugării, ne ocupăm cu ce vă ocupați dumneavoastră, cu S.A. și S.C., suntem pierduți. Nu ai văzut un copil care să spună tatălui: ce mâncăm azi, de unde facem rost de mâncare? El se joacă, ascultă de tata și de mama. Ei sunt cei care caută de mâncare. Așa și călugării. Dumnezeu are grijă de ei! Trebuie să fii un credincios adevărat! Nu trăim nici prin masterat sau doctorat. Avraam prin credință a trăit. Şi a zis Dumnezeu că nu mai e nimeni mai mare decât Avraam. Mănăstirile nu trebuie să-și piardă rolul lor de bază. Eu trebuie să mă rog la Dumnezeu pentru păcate, pentru mântuire. Dacă mănăstirea nu face asta, suntem pierduți!

„La noi o să fie exact ca pe Sfântul Munte Athos. Se mănâncă o dată pe zi, la ora 3:00 după-amiaza. Nouă ne sunt foarte dragi și locul, și rânduiala. Nu se mănâncă deloc carne, nici măcar pește. Nu se bea nimic în afară de apă. Doar la hram se bea numai vin“ (Părintele Irineu Curtescu)

„Biserica am pictat-o noi, călugării. Nu am dat voie să fie aduși meșteri. E pictată de mâna noastră. Pictura este mică, în registre mici, nu de metri pătrați, așa cum este în celelalte biserici. Pictori celebri au rămas uimiți de ce am făcut noi. A fost greu pentru cei care s-au încumetat să o picteze“ (Părintele Irineu Curtescu)

La Ponor există şi o mănăstire de maici

La câţiva kilometri mai jos de mănăstirea de călugări, există şi una de maici, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 20 august 2009. Tot părintele Irineu Curtescu este stareț, iar de povăţuirea sa se bucură 16 măicuţe şi surori. Programul acesteia este identic cu cel al așezământului de călugări, cu singura deosebire că privegherile se fac în celelalte zile ale săptămânii: adică duminică, marţi şi joi, sâmbăta fiind comună celor două.