de Carmen Ciripoiu

După ce au fost lumină şi apă, pământ şi aer, verdele păşunilor a acoperit uscatul, marile râuri şi-au urmat calea întortocheată, iar munţii s-au înălţat către cer. Aceasta este creaţia lui Dumnezeu. Şi unde altundeva am putea stabili o rezonanţă cu Dumnezeu, o armonie cu creaţia Lui decât urcând cei trei munţi sfinţi ai lumii: Tabor, Athos şi Ceahlău. Trei munţi şi un singur hram: Schimbarea la Faţă.

„Lumina necreată, neapusă şi neînvinsă”

Se spune că minunile Ierusalimului sunt pentru toată lumea. Cine vede crede, cine nu crede nu poate vedea. Iată ce spunea Sfântul Grigorie Palama despre lumina de pe Sfântul Munte Tabor: „Este lumina necreată, neapusă şi neînvinsă şi transcende orice timp şi veac, şi aceasta este, socotesc, moştenirea celor mântuiţi”. Primul care a identificat Taborul cu locul unde Mântuitorul S-a Schimbat la Faţă a fost Origen (†251), apoi, în secolul al IV-lea, Sfinţii Chiril al Ierusalimului, Epifanie al Ciprului şi Fericitul Ieronim vor spune aidoma. În acest moment, pe Muntele Tabor se găsesc două lăcaşuri sfinte: o biserică ortodoxă cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie” şi una franciscană cu hramul „Schimbarea la Faţă a Domnului”. Actuala biserică ortodoxă, unde se află şi maici românce, a fost reconstruită în anul 1911. Ea aparţine Patriarhiei Ierusalimului şi este considerată prima mare ctitorie românească din Ţara Sfântă.

Norul lui Dumnezeu

Creştinii vremurilor noastre care ajung pe Muntele Tabor de praznicul Schimbării la Faţă (la data de 18 spre 19 august, după calendarul vechi) sunt martorii unei minuni ce aminteşte despre momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: pogorârea peste biserica ortodoxă de pe munte a unui nor deosebit. Cei care au asistat la această minune povestesc că, în momentul începerii slujbei de Priveghere, exact la miezul nopții, din vârful Taborului se vede venind dinspre Nazaret o formaţiune noroasă de culoare portocalie, ce coboară aproape perpendicular spre biserică, sub forma unor limbi portocalii întunecate, ce ajung chiar deasupra turlei bisericii. Norul, ca o pară de foc, este perceput de credincioşi ca având un miros nepământean, o combinaţie incredibilă de conifere orientale cu „tămâie naturală, din răşina pomului”. „Dintr-odată, cerul s-a deschis ca o carte, norul a început să vină maiestuos şi, pe măsură ce se apropia, cobora încet pe munte. Şi ajungea să atingă aproape pământul. Nu bătea vântul, nu era nicio adiere, iar luna strălucea plină. În două minute nu se mai vedea o stea pe cer. Atât de dens era norul”. Cercetat de oamenii de ştiinţă, fenomenul a fost catalogat drept unul miraculos, deoarece, au arătat aceştia, ceaţa nu a putut fi generată de aerul uscat şi la o astfel de temperatură. Despre momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în pericopa evanghelică referitoare la această sărbătoare se arată: „Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi răspunzând Petru a zis lui Iisus: «Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe; Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una». Vorbind ei încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L!». Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: «Sculaţi-vă şi nu vă temeţi». Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: «Nimănui să nu spuneţi ce aţi văzut, până când Fiul Omului se va scula din morţi»…”. (Matei 17, 1-9).

„Tu eşti piatră, şi pe această piatră Eu voi înălţa biserica mea”

A te aşeza ca un munte înseamnă a deveni greu, a fi greu de prezenţă. Pentru că munţii au un alt ritm. A sta aşezat pe un munte înseamnă a avea veşnicia dinaintea ta. Pentru că asemenea vorbelor din Scriptură: „Tu eşti piatră, şi pe această piatră Eu voi înălţa biserica mea”. E greu de spus în cuvinte ce simţi când urci Muntele Ceahlău, dar întotdeauna vei rămâne cu o dorinţă inexplicabilă de a reveni aici, unde totul este pur duhovnicesc şi plin de Duh Sfânt, unde păcatele au fost gonite, unde s-au imprimat pentru totdeauna rugăciunile fierbinţi ale generaţiilor sfinţilor părinţi, ale călugărilor şi pustnicilor. Pentru că urcând pe Muntele Ceahlău veţi simţi o fericire neînţeleasă, dar plină de profunzime, iar toate grijile lumeşti vor dispărea la fel de repede precum au venit. Pe vârful Toaca al Muntelui Ceahlău s-au aflat în trecut o toacă de lemn şi un clopot uriaş, ce-au răsunat secole de-a rândul în miez de noapte, aducând veste sihaştrilor despre ora rugăciunii, alături de care se afla şi Vârful Panaghia, închinat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, patroana şi ocrotitoarea României.

Bătrânii spun că şi acum, pe cărările ce duc spre Muntele Ceahlău, pe care au păşit odinioară cuvioşii părinţi, coboară şi astăzi Duhul Sfânt, întru mântuirea celor care cred.

Cine vrea să vadă cu adevărat minunea naturii, când umbrele muntelui se contopesc într-o piramidă spațială, trebuie să îndeplinească o condiție: să înnopteze în inima acestuia. La 6 august, dimineața, datorită poziției soarelui, umbra vârfului Toaca se împreunează cu cea a Stâncii Pietrei Ciobanului, a Pietrei Vulcanului și a Panaghiei, se unesc la vârf și creează o magnifică imagine tridimensională, ca holograma unei piramide.

„Acest loc să fie moştenirea ta, un Rai al mântuirii pentru cei care o vor căuta”

Situat în nord-estul Greciei, cu o lungime de 60 de kilometri, Muntele Athos este considerat a fi un bastion al ortodoxiei, o adevărată republică monahală. Tradiţia spune că Sfânta Fecioară Maria, însoţită de Sfântul Ioan Evanghelistul, călătorea cu o corabie spre Cipru, pentru a-l întâlni pe Lazăr cel înviat de Domnul a patra zi din morţi, care era episcop acolo. O furtună neaşteptată a împins însă corabia până lângă Muntele Athos. Acolo, Maica Domnului s-a odihnit o vreme şi, cucerită fiind de frumuseţea locului, l-a rugat pe Fiul său să-i dăruiască acest munte. Atunci o voce s-a auzit din Cer, zicându-i: „Acest loc să fie moştenirea şi grădina ta, un rai al mântuirii pentru cei ce o vor căuta”. Astfel, Muntele Athos i-a fost închinat Maicii Domnului, deşi în vremea aceea era locuit de păgâni.

Ca şi Taborul şi Ceahlăul, Athosul este muntele Schimbării la Faţă, ca unul care este pus sub patronajul luminatei sărbători a Schimbării la Faţă a Domnului, sărbătoarea cea mai caracteristică a înaltei vieţi duhovniceşti a ortodoxiei. Căci aşa cum Domnul Hristos S-a urcat pe Tabor cu trei dintre ucenicii Săi, şi în timpul rugăciunii le-a arătat Dumnezeiasca Sa slavă, pe cât puteau ei s-o cuprindă, tot aşa şi isihastul care se urcă pe muntele pocăinţei şi al rugăciunii se schimbă la faţă şi se umple de lumină, iar dacă ajunge la culme, se învredniceşte să vadă, pe cât poate el să cuprindă, Lumina cea necreată, Slava Dumnezeirii, pe care au văzut-o apostolii pe Tabor, ca o arvună a slavei de care se vor învrednici de-a pururi cei mântuiţi în viaţa veşnică. Acolo, în vârful munţilor, se propovăduieşte înalta chemare a Dumnezeirii omului, arătându-ne calea de urmat şi ajutându-ne să ne transformăm din omul cel vechi în omul duhovnicesc.