de Sorin Dumitrescu şi Alexandru Brădescu

Corpul uman are câteva părți ale căror funcții oamenii de știință nu le înțeleg în totalitate nici măcar acum, în secolul al XXI-lea. Este vorba despre organe, glande sau alte părți despre care toată lumea a auzit, dar a căror utilitate fie s-a „pierdut” în cursul evoluției, fie n-a fost descifrată încă. Şi, deşi ne aflăm în secolul al XXI-lea, asupra a şase organe încă planează o mulţime de semne de întrebare şi nu se ştie când vor fi descifrate complet. Acestea sunt apendicele, epifiza, coccisul, amigdalele, splina şi timusul.

Apendicele

Situat în prelungirea tubului intestinal, apendicele pare să nu îndeplinească nicio funcție importantă. Mai mult, atunci când se inflamează, produce multe neplăceri și poate ajunge să ne pună în pericol viața. De aceea, există foarte multe persoane al căror apendice a fost îndepărtat chirurgical, fără ca asta să aibă vreo consecință asupra funcționării organismului. Totuși, apendicele nu e chiar complet inutil. El este o „fermă” pentru bacteriile utile care trăiesc în intestine, iar persoanele care nu-l mai au tind să se recupereze mai lent după o otrăvire sau după o infecție intestinală.

Epifiza

Epifiza, sau glanda pineală, produce un hormon denumit melatonină. Cunoscută și ca „al treilea ochi”, glanda este o formațiune conică, localizată în creier. Ea ocupă un spațiu foarte mic între cele două emisfere, iar cercetările de până acum au arătat că are un rol în reglarea somnului și a stării de veghe. Aici se opresc, însă, cunoștințele noastre despre această glandă. Fosilele mai multor vertebrate primitive - pești, amfibieni și reptile - prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură care pare să fi adăpostit un organ parietal asemănător glandei pineale. Această trăsătură străveche se regăsește și la câteva specii de vertebrate care încă există pe Terra. Se pare că ea are rolul de a percepe lumina. Are o retină care seamănă cu o lentilă, dar nu produce imagini. Practic, funcția ei pare a fi aceeași cu a glandei pineale umane: reglarea ritmului cicardian. Există, însă, numeroase voci care susțin că epifiza are și în prezent rolul celui de-al treilea ochi. Glanda pineală a fost văzută mult timp drept portalul care face legătura între lumile fizică și spirituală, cele două planuri în care trăim concomitent cu toții.

Coccisul

În opinia generală, coccisul din corpul uman este un vestigiu al cozii, cu care erau înzestrați strămoșii îndepărtați ai omului. Deși există încă în anatomia noastră, coccisul și-a pierdut de mult timp funcția inițială. Totuși, el nu este complet inutil. Ajută la fixarea mai multor mușchi și ligamente, cu rol în funcționarea intestinelor și a sistemului genito-urinar. Mai mult, coccisul are rolul de a distribui sarcina fizică în mod corect atunci când corpul uman își schimbă poziția.

Amigdalele

Amigdalele sunt mase de țesut limfatic, situate de ambele părți ale gâtului. Aceste glande fac parte din sistemul imunitar al organismului uman și ne protejează de bacteriile și virusurile pe care le inspirăm în fiecare zi în cantități mari. Uneori, dacă amigdalele rămân inflamate mai mult timp, pot deveni ele însele o sursă de infecție și de aceea sunt îndepărtate chirurgical. Amigdalele sunt un organ de luptă împotriva infecţiilor şi au un sistem imunitar foarte bine definit, deoarece la nivelul lor se formează anticorpi. Medicii de specialitate susţin că amigdalele se scot doar dacă în urma unui puseu de amigdalită acută, repetat pe parcursul a unu-doi ani, acestea nu se vindecă după administrarea unui tratament corect aplicat. Aşadar, amigdalele se scot doar atunci când devin un organ bolnav. Cu mai mult timp în urmă, exista o modă, aşa cum au denumit-o medicii, ca la orice durere în gât sau inflamaţie să fie scoase amigdalele. Indiferent de vârstă, toată lumea mergea la medic şi îşi scotea amigdalele, fără a se ţine seama de rolul de apărare pe care îl au acestea în organism. Tocmai de aceea şi în urma studiilor efectuate de medicii specialişti s-a constatat că amigdalele creează anticorpi şi organismul este apărat de orice infecţie. Cu toate acestea, deoarece corpul uman poate funcționa foarte bine și fără amigdale, rolul lor imunologic nu este pe deplin înțeles nici acum.

Splina

În trecut, splina era descrisă drept un „mare mister”. Deși funcțiile ei nu sunt cunoscute integral nici acum, oamenii de știință au aflat că splina produce limfocite și anticorpi, reglează circulația celulelor sângelui și îl filtrează. În Evul Mediu se credea că splina descompune bila produsă de ficat şi că excesul de bilă ar fi - printre altele - responsabil pentru răspândirea leprei. În prezent, se ştie că ţesutul splinei are rolul de filtru pentru sânge şi agenţi patogeni. Aceasta lucrează ca un agent din umbră. Puţini sunt cei care pot spune cu exactitate unde se află splina şi care este rolul acesteia în organism, deşi este un organ esenţial al sistemului imunitar. În perioada intrauterină, splina produce preponderent celule sangvine. Această funcţie încetează după naştere şi este preluată de măduva osoasă. Dacă însă producţia de celule de sânge este afectată de o boală a măduvei spinării, splina îşi reia funcţia iniţială. Aceste funcţii îndeplinite de splină sunt preluate şi de alte organe: măduva osoasă produce celule de sânge, iar ganglionii limfatici combat agenţii patogeni pătrunşi în organism, fapt pentru care organismul uman poate supravieţui şi fără splină. În cazul îndepărtării splinei, creşte însă sensibilitatea la anumiţi agenţi patogeni precum pneumococi şi boli cum ar fi meningita şi pneumonia.

Timusul

Această glandă, numită şi organul fericirii, este localizată în spatele sternului. Se dezvoltă în copilărie și își atinge funcțiile maxime în timpul adolescenței. Apoi, începe să involueze, iar când corpul uman ajunge la vârsta de 30 de ani, timusul nu mai funcționează. Mai mult, persoanele vârstnice ajung să nu mai aibă timus deloc. Funcţia principală a timusului este de a produce celule T, esenţiale pentru sistemul imunitar. Acestea ajută la distrugerea celulelor infectate sau canceroase. Mai mult, celulele T create de timus ajută şi celelalte organe ale sistemului imunitar să crească, relatează Live Science. În ultima vreme, acestor celule li s-a acordat foarte multă atenţie datorită capacităţii lor de a putea fi donate celor cu nevoie. Timusul este principalul donator de celule pentru sistemul limfatic, aşa cum măduva oaselor este donatorul de celule pentru sistemul cardiovascular. Puteţi identifica cu mare uşurinţă locul unde se află organul fericirii. La baza gâtului, chiar deasupra sternului, se află o scobitură. Atingeţi cu două degete această scobitură. Aţi identificat poziţia timusului, deci aţi descoperit organul fericirii. Cum vă face acesta fericiţi? Păi, întâi de toate, neutralizează energiile negative din jurul dumneavoastră. Apoi întăreşte sistemul imunitar. În timpul perioadelor stresante, glanda îşi reduce dimensiunile, antrenând astfel şi diminuarea nivelului de energie pe care aceasta o produce.

Cum se poate stimula

Puteţi stimula acest organ şi beneficia de funcţiile lui masându-l uşor. Timusul conservă energia din corp, iar rolul acestui masaj este de a intensifica vibraţia energiei. Astfel, atunci când se produc dezechilibre la nivel energetic, când vă simţiţi vlăguit, nu aveţi de făcut decât să stimulaţi acest organ masându-l. Pentru stimularea timusului puteţi folosi şi pumnul, cu care veţi lovi uşor în regiunea glandei. Menţineţi loviturile timp de 20-30 de secunde, în timp ce respiraţi adânc. Ideal ar fi ca în acele momente să vă gândiţi şi la lucruri pozitive, care vă fac o reală plăcere. Atunci când punctul fericirii este activat, veţi simţi furnicături în tot corpul şi, în plus, veţi avea conştiinţa unei stări de fericire deplină. În funcţie de persoană, aceste senzaţii este foarte posibil să nu apară imediat. Cu timpul, însă, prin exerciţiu zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi, aceste senzaţii se vor instala aproape instantaneu.