de Ştefania Băcanu şi Matei Udrea

În timpul nașterii s-a produs o „eroare” și Teo Dumitru a suferit o hipoxie, în urma căreia creierul i-a fost afectat și a rămas cu sechele motorii. Este imobilizată într-un scaun cu rotile, iar mâinile și le folosește cu dificultate. Ambițioasă, Teo a intrat în luptă cu viața, a acceptat bucuroasă soarta și trăiește cu încântare și entuziasm fiecare moment din viața sa. La 20 de ani, este olimpică la română, matematică și biologie și se pregătește să intre la Facultatea de Medicină din Madrid.

„Nu știu cum este să mergi sau să scrii”

- Care este povestea ta, Teo?

- Este destul de complexă, uneori și eu mă pierd în ea, însă vreau să cred că este unică prin felul ei. Ca orice altă poveste, începe în ziua în care m-am născut și continuă. Încă din acea zi, am trecut prin peripeții. Ce pot spune, îmi place să trăiesc intens. Copil născut la termen, după o sarcină tipică de nouă luni, fără complicații în tot acest timp. Dar, evident, dacă ar fi fost totul așa până la sfârșit, mai era povestea mea diferită sau specială, așa cum îmi place mie să cred că este?

- Când ai aflat că nu-ți poți folosi mâinile și picioarele?

- Eu nu mi-am folosit niciodată mâinile și picioarele așa cum fac oamenii tipici, însă pentru mine a fost ok. Nu știam cum este să mergi sau să scrii, nu cunoșteam senzațiile astea, nu știam ce înseamnă lucrurile asta. Cum ar putea să-ți fie dor de ceva ce nu ai avut niciodată? Pentru mine, a nu face anumite activități a fost de la sine înțeles. Ştiu că eu nu pot face anumite lucruri pe care unii le-ar putea considera banale, iar asta nu m-a demoralizat. Orice copil descoperă lumea înconjurătoare atunci când e mic. Eu mi-am descoperit-o pe a mea, cu ceea ce aveam eu, cu ceea ce puteam eu. Era altfel, cum se vedea din exterior, însă pentru mine era normală, din moment ce era singura pe care o experimentam. În loc să învăț să alerg, eu învățam culori, numere, litere. În loc să mă joc cu păpușile, eu rezolvam puzzle-uri pentru copii de 6 ani, chiar dacă eu aveam doar 3 ani.

„Trebuia să fiu diferită, să arăt lumii că se poate și altfel”

- Înțeleg că scrii cu nasul. Cum faci asta?

- Scrisul cu nasul a apărut prin clasa a 9-a, după ce-am încercat tot felul de metode. Căutam ceva care să-mi ușureze și să mă ajute să scriu mai repede şi mai mult, fără să depun prea mult efort și fără să obosesc așa rău. După mai multe încercări eșuate cu un creion ajutător sau cu degetul arătător, am descoperit năsucul. Cert este că nu puteam găsi o modalitate mai simplă, și oricât de SF ar suna, nu mă chinui absolut deloc. Pe telefon scriu doar cu nasul. În rest, îmi găsesc soluții pe moment. Dacă vreau să-mi iau o carte de pe un raft, o apuc cu mâna și văd dacă reușesc sau nu. Însă asta ține doar când știu că nu pot sparge nimic. Când nu reușesc, cer ajutor. Mă adaptez ușor și încerc să fac cât mai multe lucruri.

- Te-ai simțit nedreptățită?

- Cred că mi-am pus odată cea mai stupidă întrebare posibilă, și anume „de ce eu?”, și sunt supărată pe mine din cauza asta. De ce eu? Pentru că nimic nu este întâmplător și pentru că așa trebuia să fie. Eu trebuia să fiu diferită, să arăt lumii că se poate și altfel. De ce să privesc asta ca pe ceva rău, când o pot lua ca pe oportunitate de a învăța ceva diferit? De ce aș vrea să schimb povestea când eu sunt eroina din propriul meu scenariu? Viața mea e altfel, dar nu e mai rea. Pentru mine, nimic din ce fac eu nu e greu. Eu niciodată nu am avut parte de bullying. Mai mult decât atât, la liceu am avut parte de cea mai tare gașcă de prieteni pe care o poate avea cineva. Colegii m-au tratat exact ca pe una de-a lor. Am pierdut nopțile împreună, prin cluburi, pe plajă, la majorate. Unde erau ei, eram și eu, și invers. Pentru ei eram Teo, iar asta m-a ajutat să înțeleg că pot fi exact cine vreau eu să fiu și că nu trebuie să las dizabilitatea să mă definească.

„Eu pentru asta trăiesc, să fiu fericită”

- Ce îți dă forță să mergi mai departe?

- Lucrurile simple care aduc fericirea aceea mică, dar care devine o stare permanentă dacă știi unde să o cauți. Eu pentru asta trăiesc, ăsta este scopul meu în viață, să fiu fericită. Așa că o caut peste tot, în citate din cărți, într-un latte băut alături de prietenii mei cei mai buni, într-o cană cu lapte cu cacao, în muzica lui Shawn Mendes, în tot ceea ce mă înconjoară. Fericirea e peste tot și atât timp cât suntem fericiți, putem depăși orice.

- Regina Balului și olimpică la mai multe materii…

- Nu mai trăisem niciodată o experiență ca aceasta și nici nu credeam că voi trăi vreodată. Nu aș fi avut curajul să particip la un astfel de concurs, pentru că cine s-ar gândi că o fată într-un scaun cu rotile poate ajunge Regina Balului? Drept vorbind, nici nu a fost ideea mea. Una dintre colegele și prietenele mele a propus ca eu să reprezint clasa în concursul acela și evident că nu m-am putut opune din moment ce toți colegii mei au susținut-o. Așa că nu am avut ce face și m-am ales cu una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele. Am fost olimpică în școala generală și da, mereu am avut note și medii mari. Nu mi-a fost greu. Îmi plăcea să învăț, mai ales la biologie, matematică, engleză, fizică. Nu am făcut nimic special pentru asta. Eu rețineam 80% dintre lecții din clasă, iar acasă citeam o dată, maximum de două ori și știam totul perfect.

„Nu există niciun tratament pentru boala mea în afară de kinetoterapie”

- Vrei să devii medic?

- Da, acum învăț limba spaniolă pentru a intra la facultate în Madrid. De ce medicină? Știți sentimentul acela când efectiv știi că un lucru e pentru tine și că orice ai face nu poți scăpa de el? Așa am simțit eu mereu când mă gândeam la ceea ce aș vrea să devin. Mereu, o parte din mine a știut că eu trebuie să devin medic. Nu am o explicație pentru asta, nu știu de ce mă fascinează atât de tare anatomia. Cred că unele lucruri nu pot fi explicate, ci doar lăsate să se întâmple. De ce Spania? Pentru că am dat admiterea la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, nu am obținut punctajul necesar pentru a intra, dar am realizat ceva: eu, ca student cu dizabilități în România, m-aș chinui să termin facultatea aici. La Carol Davila nu există nici măcar o rampă clasică de metal la intrarea în facultate, ce să mai vorbesc de accesibilitatea în interiorul clădirii. Mama a fost nevoită să mă urce pe scări până în sala în care am susținut examenul de admitere. Pe când, în Spania, există locuri speciale destinate persoanelor cu dizabilități, pot ajunge în orice colț al facultății, deoarece există lifturi și rampe peste tot, iar cursurile sunt adaptate în funcție de dizabilitatea fiecăruia. Visul meu cel mai mare este să ajung doctor în cercetare pe partea de neurologie. Poate fi greu, dar nu imposibil.

- Există vreun tratament pentru boala ta?

- Nimic în afară de kinetoterapie. Este singura care mă poate ajuta să evoluez. Dar, cine știe, nu degeaba vreau să ajung în cercetare, nu? Eu nu o să pot merge niciodată precum cineva care s-a născut fără probleme, dar pot ajunge să merg mai bine, astfel încât să mă descurc singură, să fiu independentă.

„Peste cinci ani voi fi încă studentă, cu un tatuaj pe spate“

- Unde și cum te vezi peste cinci ani?

- Mai mult ca sigur, voi fi încă studentă, cu un tatuaj pe spate. Nu știu sigur ce culoare va avea părul meu pentru că mereu mi-o schimb, dar voi fi cu un pas mai aproape de visul meu. O să învăț ceea ce-mi place, o să mă dezvolt, o să evoluez, o să mă maturizez. Voi cunoaște oameni noi, voi avea oportunități noi. O să descopăr părți noi din mine. O să mă schimb și, totuși, voi fi tot eu.