de Ştefania Băcanu şi Daniel Alexandrescu
Epicondilita se formează în urma contracției repetate a mușchilor antebrațului. Cei care sunt predispuşi să sufere o astfel de afecţiune sunt sportivii, deseori, cei care practică sporturi cu rachetă, pentru că îşi suprasolicită braţul, repetând constant aceleaşi mişcări. Şi utilizarea instrumentelor de instalații sanitare, pictura sau condusul pot produce complicaţii. George Cîrcotă (medalion), medic primar ortopedie-traumatologie, a explicat în ce constă această afecţiune, care sunt cauzele, simptomele şi cum se poate trata, astfel încât, braţul să poată fi funcţional 100%.
„Pot apărea nesiguranţă, slăbiciune la prinderea, ridicarea sau strângerea unui obiect”
- Ce este epicondilita?
- Este afecţiunea dureroasă a cotului, cauzată de suprasolicitare. În funcţie de structurile anatomice (regiunile) afectate, aceasta este clasificată în epicondillită laterală sau medială (cea laterală fiind de patru până la şapte ori mai frecventă decât cea medială, forma bilaterală fiind destul de rară). Epicondilita laterală este cunoscută sub denumirea de „Tennis Elbow”, iar cea medială, „Golfer’s” sau „Baseball Elbow” prin prisma sporturilor care predispun cel mai frecvent la această afecţiune.
- Care sunt primele semne?
- Simptomul principal al epicondilitei este durerea. Aceasta este resimţită la nivelul unuia dintre cei doi epicondili (relief osos lateral sau medial, situat în zona distală a humerusului), zone în care îşi are originea musculatura antebraţului şi poate iradia la nivelul antebraţului şi chiar şi în articulaţia pumnului. Pot apărea nesiguranţă, slăbiciune la prinderea, ridicarea sau strângerea unui obiect, dificultate şi tremurat la ţinerea unei căni cu cafea, deschiderea unei uşi, strângerea mâinii la salut, scăderea mobilităţii articulare şi, uneori, senzaţia de amorţeală (furnicături) la nivelul degetelor. Acestea sunt semne care ar trebui să ne îndemne către un consult de specialitate.
„Se manifestă la persoanele active şi mai ales la sportivi”
- Care sunt persoanele predispuse?
- Ca şi factori de risc, studiile au evidenţiat următoarele activităţi: mânuirea frecventă a uneltelor cu greutate mai mare de 1 kg, manipularea greutăţilor de peste 20 kg de cel puţin zece ori pe zi, mişcări repetitive mai mult de două ore pe zi. Ţinând cont de aceşti factori, afecţiunea se manifestă la persoanele active (mai frecvent la persoane între 30 şi 50 de ani) şi mai ales la sportivi. Jucătorii de tenis sau alte sporturi cu racheta, golf, baseball sau oină, volei, şi chiar halterofilii. Orice activitate solicitantă şi repetitivă la nivelul cotului poate duce la dezvoltarea acestei afecţiuni şi de aceea o putem întâlni şi la instalatori, tâmplari, personalul din curăţenie, electricieni etc.
- Există mai multe stadii ale bolii?
- Iniţial, apare inflamaţia locală, ulterior se dezvoltă rupturi fibrilare microscopice la nivelul originii musculaturii şi, în acelaşi timp, apare procesul de reparare. Dar, dacă agresiunea continuă, se pot produce rupturi macroscopice. Urmează o fază degenerativă, de îmbătrânire prematură cu scăderea vascularizaţiei locale şi, astfel, reducerea capacităţii de adaptare la efort cu diminuarea funcţionalităţii. Evident că, neglijată, afecţiunea se poate croniciza, devenind, astfel, mai dificil de tratat.
„Cel mai mare risc este de a nu avea un braţ funcţional 100%”
- Cum se diagnostichează?
- Anamneza este cea care ne orientează asupra afecţiunii (stabilirea nivelului de activitate a pacientului, factorii de risc, sportul practicat). Examenul clinic al pacientului stabileşte un diagnostic prezumptiv şi care este susţinut, ulterior, de investigaţii paraclinice: radiografia de cot în două incidenţe (poziţii) care poate arăta leziuni de tip degenerativ sau calcificări, ecografia de părţi moi care poate evidenţia gradul leziunii tendinoase şi prezenţa unei bursite (inflamaţie a bursei manifestată prin acumularea de lichid), RMN local şi/sau RMN de coloană, cervical, pentru excluderea patologiei de coloană. Când apar fenomene neurologice putem completa investigaţiile printr-un EMG (electromiografie) pentru excluderea compresiei nervoase.
- Ce riscuri pot apărea?
- Cel mai mare risc în cazul netratării este acela de a nu avea un braţ funcţional 100%, putând apărea deficit de forţă musculară, de precizie şi coordonare a mişcărilor, de limitare a amplitudinii mişcărilor articulare cum ar fi limitarea extensiei (întin- derii), a flexiei (îndoirea) sau a mişcărilor de rotaţie (pronaţie sau supinaţie) şi persistenţa durerii chiar şi la efort minim.
„Scopul intervenţiei este acela de a înlătura ţesutul afectat”
- Ce variante de tratament sunt?
- Tratamentul epicondilitei îşi propune ca şi obiective reducerea până la dispariţie a durerii cu restituirea funcţionalităţii. Tratamentul cuprinde repaus, gheaţă local, educarea sau modificarea activităţii, fizioterapie, kinetoterapie, infiltraţii locale cu corticosteroizi (Diprophos) sau infiltraţii cu PRP, şi tratamentul chirurgical (de regulă, atunci când tratamentul conservator nu dă rezultate pentru o perioadă mai lungă de şase luni).
- Poate fi evitată intervenţia chirurgicală?
- De cele mai multe ori, nu se ajunge la o intervenţie chirurgicală. Dacă aceasta este neapărat necesară, scopul operaţiei este acela de a înlătura ţesutul afectat prin diferite tehnici, dar sunt situaţii rare. Tocmai asta face ca rolul tratamentului conservator să fie unul extrem de important.
Kinetoterapeut Dragoş Luscan: „O încălzire foarte bună poate preveni apariţia multor accidentări“
- Cât de importantă şi de grea este recuperarea?
- Fiziokinetoterapia este, de multe ori, cheia în rezolvarea acestei afecţiuni. Programul de tratament pentru epicondilită este conceput de medicul de recuperare. Exerciţiile constau în încărcarea progresivă cu sau fără greutăţi în mod excentric şi izometric, îmbinate cu stretching. Stretching-ul ar trebui efectuat pentru musculatura antebraţului atât în flexie, cât şi în extensie pentru a favoriza procesul de vindecare, dar şi pentru a creşte mobilitatea. De asemenea, pentru a merge pe firul problemei, nu trebuie neglijate articulaţiile, umărul pumnului şi coloana cervicală. În acest caz, sunt indicate şedinţele de terapie manuală pentru a evalua şi a corecta alte eventuale deficienţe care ar putea afecta articulaţia cotului. Un alt aspect foarte important, care ar trebui urmărit mai ales în cazul sportivilor, este reîntoarcerea la activitatea sportivă. Această perioadă succede tratamentului, iar modul în care se desfăşoară poate ajuta foarte mult la succesul final al tratametului. Este foarte importantă monitorizarea atentă a antrenamentelor, astfel încât să nu se înceapă foarte brusc, iar numărul total de acţiuni realizate cu cotul accidentat să fie de cel mult 25%, comparativ cu perioada de dinaintea accidentării. După fiecare sesiune de antrenament, se recomandă masaj cu gheaţă pe zona afectată. Profilaxia joacă, de asemenea, un rol foarte important. O încălzire foarte bună a tuturor articulaţiilor poate preveni apariţia multor accidentări.