de Ştefania Băcanu şi Sorin Dumitrescu
Sindromul extrapiramidal este o afecţiune motorie, cauzată de rănirea sau degenerarea ganglionilor bazali ai creierului și ai căilor de asociere, responsabile cu îndeplinirea funcțiilor de menținere a posturii și a echilibrului, controlul mișcărilor involuntare și al tonusului muscular. De aceea, cei mai mulţi pacienţi diagnosticaţi cu această tulburare neuronală experimentează deficienţe ridicate în procesul de deplasare.
Mușchii feței sunt mai rigizi
Sindromul extrapiramidal este definit ca un set de semne și simptome care manifestă leziuni ale sistemului extrapiramidal, adică în căile nervului polisinaptic, care includ ganglionii bazali și nucleii subcorticali. Această tulburare prezintă două manifestări principale: hipertonie și hipokinezie. Prima se referă la o creștere exagerată a tensiunii musculare, în timp ce a doua are ca rezultat o scădere marcată a vitezei mișcărilor voluntare și limitarea extensiei acestora. Ca urmare a acestor desfuncţii, pacienţii experimentează foarte des deficien- țe ridicate în procesele de mișcare şi de mobilizare, în activităţile pe care le întreprind şi care, în mod normal, nu ar trebui să pună probleme, cum ar fi, de exemplu, mersul. De asemenea, pot avea rigiditate musculară, tremur sau neliniște involuntară. Amimia este întâlnită la cel puţin cinci persoane din zece care suferă de sindrom extrapiramidal. Acestea dezvoltă o față inexpresivă vizibilă, mușchii faciali par mai rigizi decât în mod normal, astfel încât individul devine incapabil să-și exprime starea de spirit prin mimica facială. De aceea, specialiştii au caracterizat această boală ca fiind „fața unui jucător de poker” sau „fața unei măști”.
Se deteriorează reflexele posturale
Pacienţii care se luptă cu boala au un mers specific, îşi pierd reflexele posturale şi suferă modificări ale limbajului și ale scrisului. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că persoanele afectate prezintă atât trunchiul, cât și capul cu o postură mai avansată decât în mod normal, adică, aplecată în faţă. Brațele sunt, de obicei, aproape de corp, în timp ce coatele, încheieturile și degetele sunt, de regulă, flexate. Rigiditatea musculară și mobilitatea redusă au adesea un impact direct asupra mersului la persoanele cu sindrom extrapiramidal. Aceştia încep, de obicei, cu pași mici, înclinaţi în faţă, cum spuneam, ca şi când ar căuta centrul de greutate. Pe măsură ce mersul se dezvoltă, acesta devine mai clar prin pași mai mari, dar nu reuşesc să controleze şi să menţină echilibrul şi constanţa, iar rezultatul este, de cele mai multe ori, pierderea controlului şi căderi bruşte, fără să fi intrat în vreun contact cu altcineva sau cu vreun obstacol. Acest fapt înseamnă că, dacă sunt împinşi, cad automat, fără să aibă posibilitatea de a face modificări care pot preveni pierderea echilibrului. De exemplu, dacă unui pacient diagnosticat cu sindrom extrapiramidal i se spune că scaunul va fi îndepărtat exact în timp ce stă așezat, acesta nu va avea mecanisme suficiente pentru a întrerupe pericolul și va cădea pe podea.
Pacienţii pierd noţiunea timpului
În unele cazuri, „defectarea” vorbirii poate deveni foarte vizibilă la pacienţii diagnosticaţi cu sindromul extrapiramidal. Aceştia se exprimă încet, slab, monoton, fără modulație şi cu dificultăţi în exprimarea stării de spirit şi a emoţiilor pe care intenţionează să le transmită. Discursul este liniar, sacadat, lipsit de intonaţie. De asemenea, pacienţii se confruntă şi cu lipsa mişcărilor de apărare. Adică, în cazul în care sunt atacaţi sau se află în pericol de accidentare, se pierd şi nu reuşesc să iasă din zona periculoasă. Dacă, de exemplu, traversează strada, pe trecerea pentru pietoni sau prin orice alt loc, şi vine o maşină cu viteză, bolnavul se sperie şi se opreşte în mijlocul drumului, neştiind încotro să se îndrepte, existând, astfel, posibilitatea să fie accidentat. În plus, pierde noţiunea timpului. Pentru el, chiar şi două secunde înseamnă mult. De aceea, de multe ori, se expune singur accidentelor, pe care nu le conştientizează în niciun moment. Scrierea este şi ea afectată, fiind o manifestare tipică sindromului extrapiramidal. În timp, aceasta se modifică negativ, devenind neregulată şi cu litere minuscule.
Se recomandă tratamentul cu antipsihotice
Aceste daune şi manifestări sunt, de regulă, cauzate de traumatismele directe asupra uneia dintre regiunile creierului care provoacă vătămarea sau reacția adversă la medicamentele antipsihotice. Acestea acționează prin obturarea căilor dopaminergice de la nivel cerebral. Când un număr reprezentativ de receptori dopaminergici de tip 2 sunt blocați la nivelul căii nigro-striate, acest lucru determină o serie de modificări ale mișcărilor, aspect specific sindromului extrapiramidal. Cel mai important aspect al tratamentului este al profilaxiei, fiind necesară o atenție crescută la inițierea unui tratament neuroleptic, antipsihotic, cu administrarea dozelor progresiv.