de Cătălina Tăgârţă
- Sindromul epuizării profesionale duce la pierderea echilibrului în viaţă
Sindromul Burnout, determinat de epuizarea profesională, se caracterizează printr-o stare de oboseală fizică şi psihică. Acesta e însoţită adesea de dureri difuze de spate sau migrene, de tulburări de somn şi un sentiment de „dezumanizare”. Persoana care suferă de acest sindrom resimte o decepţie faţă de profesie şi sentimentul de inutilitate legat de activitatea respectivă, dar şi impresia de incapacitate de a-i ajuta pe alţii. Raluca Dubăşaru (foto), psiholog clinician la un centru de vindecare fizică şi spirituală şi parapsiholog, ne-a spus mai multe despre sindromul Burnout.
„Începe când plecăm acasă cu problemele de serviciu”
Sindromul de epuizare profesională este specific îndeosebi persoanelor ale căror meserii presupune ajutarea semenilor, cum ar fi cazul avocaţilor, profesorilor, educatorilor sau personalului medical. „Ajung să sufere de sindromul Burnout sau sindromul de epuizare persoanele care se dăruiesc pe ele însele şi nu simt întotdeauna că «primesc ceva în schimb». Sindromul îi vizează în mod aparte pe cei care lucrează în sistemul de sănătate, pentru că ei intră în contact direct cu suferinţa, nefericirea şi boala, dar şi pe profesori sau chiar pe psihologi. De altfel, şi noi, la rândul nostru, trebuie să mergem la psiholog. Aşa cum chirurgii nu se pot opera singuri, nimeni nu se poate vindeca singur, deci cu toţii avem nevoie de ajutor. Evident că problemele nu încep de la debutul carierei, ci după mai multă vreme, când stresul se acumulează şi personalul pleacă acasă cu problemele de serviciu, când nu reuşeşte să se mai detaşeze de ele”, ne-a spus psihologul Raluca Dubăşaru.
„Apare impresia că munca invadează totul, inclusiv viaţa privată”
Cei predispuşi la a dezvolta un astfel de sindrom sunt cei care au anumite caracteristici de personalitate: idealism, supraangajare în profesie, dorinţa de a performa, nevoia crescută de aprobare din partea celorlalţi, vulnerabilitatea în faţa excesului de cereri, incapacitatea de a refuza, sentimentul de vină faţă de îndeplinirea propriilor nevoi, nerăbdare, grabă. Totul începe de la pierderea echilibrului între solicitările primate sau liber asumate şi propriile resurse. Mulţi nu pot opri munca, nu-şi iau pauze. „Acest tip de reacţie este destul de asemănător depresiei sau poate chiar să ducă la ea. Pe lângă comportamentul deja amintit, persoana respectivă mai are probleme cu somnul, prezintă tulburări digestive, o scădere a eficienţei în muncă, o senzaţie progresivă de epuizare cu răsfrângere asupra mediului familial, iritabilitate faţă de cei apropiaţi, lipsa dialogului, senzaţia de a fi «golit, pustiit», impresia că munca invadează totul, inclusiv viaţa privată”, a declarat psihoterapeutul.
„Eu mă «curăţ» după fiecare şedinţă de clarviziune sau terapie”
Epuizarea profesională duce la o detaşare emoţională din ce în ce mai evidentă, care merge chiar până la absenţa emoţiilor faţă de alţii, dacă nu chiar până la o totală indiferenţă la suferinţa lor. „Uneori, problemele de serviciu ne copleşesc, dar trebuie să ştim să le facem faţă şi să ne detaşăm de ele. În plus, munca la nesfârşit nu e sănătoasă. Eu sunt şi parapsiholog, văd în trecut şi viitor, dar după fiecare şedinţă de clarviziune sau terapie am învăţat să mă «curăţ», să şterg tot ce am văzut, să nu iau problemele celorlalţi cu mine acasă. Asta ar trebui să înveţe toţi oamenii: că serviciul nu e viaţa lor, că un om nu e definit prin funcţia sau postul pe care îl are, ci prin preferinţele sale, prin faptul că-i place verdele, că iubeşte marea sau că preferă să-şi petreacă timpul liber ascultând un anumit gen de muzică... aceste lucruri definesc omul, nu serviciul, funcţia. Din păcate însă, prea puţini înţeleg acest lucru, şi de aceea se ajunge la acest sindrom”, a mai spus psihoterapeutul.
Faza finală: dezamăgire combinată cu frustrare
Sindromul se instalează treptat, foarte rar se întâmplă să apară dintr-o dată. Se poate vorbi despre patru etape ale acestuia: entuziasmul ideal - începătorul suprainvesteşte în carieră la un nivel energetic extrem de ridicat; stagnarea ineficientă - munca îşi pierde aspectul primordial, se produce o dezinvestire progresivă, care face ca acesta să-şi piardă nuanţa stimulatoare. Pe de altă parte, revendicările personale vin în prim-plan, ca şi cum individul ar fi fost păcălit şi ar căuta o reparaţie externă. A treia etapă constă în: sentimentul de frustrare - în acest moment se dezvoltă tulburări fizice (cefalee, migrene, tulburări gastrointestinale), comportamentale şi emoţionale (anxietate, depresie). Astfel, persoana afectată îşi pune întrebări în privinţa sensului muncii sale, îşi analizează din nou alegerile, se simte rău şi nu mai are chef să muncească, după care ajunge în faza finală, respectiv devine apatică, plină de dezamăgire şi se simte aproape în mod cronic frustrată în muncă, deşi recunoaşte că are nevoie de ea din motive pur economice.
În ceea ce priveşte tratamentul, clientul sau pacientul încearcă pentru muncă un sentiment de ambivalenţă însoţită de următoarele stări: tendinţa de a rămâne din ce în ce mai târziu la serviciu, dificultatea de a se cruţa pe sine, lipsa rapidităţii în executarea unor sarcini simple. De asemenea, prezintă dezinteres faţă de muncă, pentru că nu este recunoscut la adevărata sa valoare şi pentru că are impresia că nu este plătit pe măsură. „Sindromul Burnout nu este simplu de abordat. Aşa cum factorii care declanşează această stare apar pe rând, şi terapia se face tot treptat, iar de preferat este să se înceapă cu un concediu. «Simţi că nu mai poţi, că eşti obosit? Ia-ţi concediu, bucură-te de viaţă!» Este mai uşor să previi decât să vindeci, învăţaţi arta de a trăi frumos”, a mai spus psihoterapeuta.
„Asta ar trebui să înveţe toţi oamenii: că serviciul nu e viaţa lor, că un om nu e definit prin funcţia sau postul pe care îl are, ci pentru preferinţele sale”