de Cătălina Tăgârță

Alienarea parentală a stârnit multe controverse în lumea științifică. Sindromul alienării parentale (Parental Alienation Syndrome - PAS) nu este recunoscut până în acest moment ca diagnostic psihiatric. Cu toate acestea, PAS a fost acceptată de mulți profesioniști și de multe instanțe din SUA, Canada, Australia și Europa, incluzând CEDO și, mai nou, chiar de instanțele din România.

Denigrare nejustificată a unui părinte de către celălalt

Noțiunea a fost introdusă de profesorul de psihiatrie american Richard A. Gardner în anul 1985, și este definită ca fiind o tulburare ce apare în principal în contextul disputei părinților asupra stabilirii custodiei unui copil și se manifestă ca o campanie nejustificată de denigrare, în fața copilului, a unui părinte de către celălalt. Cu alte cuvinte, unul dintre părinți realizează o „spălare a creierului” copilului, o îndoctrinare, îl „vorbește de rău” pe celălalt părinte în fața celui mic, efectul fiind un adevărat abuz emoțional asupra minorului.

Campanie de distrugere a tatălui/mamei

Cauza părintelui obsedat de alienare este să alieze copilul de partea sa, astfel încât să lupte împreună într-o campanie de distrugere a relației cu celălalt părinte. Este un proces care începe de multe ori chiar înaintea divorțului și care se desfășoară în timp, iar copiii, mai ales cei aflați la vârste mici, sunt complet neajutorați pentru a vedea ce li se întâmplă și pentru a se apăra. Din acest motiv, Tribunalul București a organizat o dezbatere pe tema „Necesitatea expertizei psihologice a copilului și familiei în procesul de stabilire a condițiilor exercitării autorității părintești”. „E un teren extrem de fragil în cadrul vieții de familie, în care cel mai mult suferă copilul. Orice act de separare este o traumă, dar noi trebuie să luăm măsuri, pentru ca să nu se mai facă erori mari în cadrul acestui proces, să scăpăm de ele. Trebuie acționat în așa fel, încât să fie cât mai bine pentru minor”, a declarat profesor universitar doctor Mihai Aniței, președintele Colegiului Psihologilor din România.

Este o formă deabuz emoțional

În România există foarte mulți copii ai căror părinți sunt divorțați sau în proces de separare, de aceea numărul de alienați parental este și el mare. Potrivit Asociației Române pentru Custodia Comună, acești copii pot fi identificați după următoarele simptome: pornesc și ei o campanie de denigrare împotriva celuilalt părinte; dau explicații vagi, absurde, despre motivele denigrării; lipsă de ambivalență; oferă suport părintelui alienator în conflict; nu se simte vinovat pentru denigrarea și îndepărtarea celuilalt părinte și chiar prezintă scenarii învățate de la părintele alienator, pentru a-i face pe plac acestuia; animozitate față de părintele și familia extinsă a părintelui înstrăinat. Sindromul alienării parentale este considerat o formă de abuz emoțional, deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relație afectuoasă cu unul dintre părinți. „Singura vină a minorului este că vrea să stea cu ambii părinți... Iar aceștia au ajuns să derapeze destul de mult de la mijloacele legale, recurg la tot felul de metode pentru a-și păstra copiii lângă ei”, a declarat Laura Andrei, președintele Tribunalului București.

Vă puteți adresa instanțelor de judecată

Deși acest sindrom este mai puțin cunoscut, există câteva decizii judecătorești ale instanțelor române ale CEDO care au recunoscut fenomenul alienării parentale. Mai mult, sindromul Stockholm (care reprezintă reflexia asupra copilului a fenomenului de alienare părintească) este recunoscut ca atare de legislația românească secundară începând cu anul 2011, arată un document oficial al Asociației Române pentru Custodia Comună. Astfel, părinții care observă că ceva este în neregulă cu copilul lor și că nu pot stabili legătura cu acesta se pot adresa instanțelor de judecată. Copiii au dreptul să se bucure de compania și de dragostea ambilor părinți, chiar dacă separat.

Terapeutul e bine să aibă experiență cu acest gen de probleme

Odată declanșat PAS, mai ales în stadiile severe, se poate impune psihoterapia. Aceasta se adresează atât copilului, dar și părintelui alienat. În condițiile în care copilul este încredințat părintelui alienator este foarte probabil ca acesta să refuze orice formă de terapie, fiind convins că nu greșește cu nimic și că îi oferă copilului tot ceea ce îi este necesar.

În situația în care psihoterapia este acceptată, este esențial ca psihologul să aibă experiență cu acest gen de probleme. Chiar și în aceste condiții, rata de succes este redusă, din cauza faptului că părintele alienator petrece în continuare mult mai mult timp cu copilul.

„Singura vină a minorului este că vrea să stea cu ambii părinți“ (Laura Andrei, președintele Tribunalului București)

Cum pot fi recunoscuţi părinţii alienatori

Părinții obsedați cu privire la alienarea copilului față de celălalt părinte pot fi identificați după următoarele caracteristici:

-          sunt obsedați de distrugerea relației copilului cu celălalt părinte;

-          încearcă să-i restricționeze accesul la tată/mamă ori să reducă la minimum durata și frecvența interacțiunilor dintre copil și celălalt părinte;

-          mai mult, încearcă să obțină hotărâri judecătorești care să-l împiedice pe fostul soț/partener să își viziteze copilul;

-          caută să inducă minorilor propria lor credință și personalitate în legătură cu celălalt părinte, astfel încât până la urmă copilul va ajunge să îi imite comportamentul și ajunge să repete ca un papagal argumentele folosite de părintele obsedat, fără să își exprime propriile sentimente trăite cu celălalt părinte;

-          va percepe ca pe un dușman pe orice persoană care încearcă să îl convingă de contrariul convingerilor;

-          se consideră o victimă și se crede justificat în tot ceea ce face pentru a apăra legătura exclusivă cu copilul;

-          refuză să citească documentele legale care emit decizii împotriva convingerilor lor sau le vor interpreta abuziv, cu scopul de a-l pedepsi pe fostul soț/fosta soție.