de Gabriela Niculescu

În numărul trecut al revistei noastre am discutat cu dr. Horaţiu Albu (foto) de la Columna Medical Center din Bucureşti, preşedintele Societăţii de Medicină Ortomoleculară din România, despre micronutrienţi. În numărul acesta dezbatem problema celor trei factori de stres, cei trei S care ne influenţează viaţa: stresul fizic, psihic şi alimentar.

„Am în tratament doamne care fac sport, nu pot rămâne însărcinate, şi cum reduc stresul fizic rezolvă problema”
- Se cunosc destul de puţine lucruri despre cei trei factori de stres care ne influenţează major viaţa. Care sunt lucrurile esenţiale pe care ar trebui să le ştim despre stresul fizic, psihic şi alimentar?
- Potrivit viziunii din nutriţia ortomoleculară, orice organism este o informaţie genetică moştenită de la cei doi părinţi, care este „aruncată” într-un mediu în care ea trebuie să se descurce. În condiţii normale de viaţă avem trei factori de stres importanţi pentru această informaţie, care contribuie la construcţia fenotipului. Fenotipul este fiinţa pe care o avem în faţa noastră, care este rezultatul informaţiei genetice şi al factorilor de mediu. Cei trei factori de mediu care acţionează asupra noastră sunt cei trei S: stresul psihic, fizic şi alimentar.
Stresul psihic, care nu este cel mai important dintre cele trei, aduce două lucruri extrem de grave din punct de vedere al nutriţiei ortomoleculare. Primul - tulburări importante în comportamentul alimentar al individului. Individul care are o muncă mai stresantă psihic este supus greşelilor alimentare. De aceea veţi observa predispoziţia spre boala secolului, sindromul metabolic.
Al doilea - stresul, prin succesiunea de descărcări hormonale şi de neurotransmiţători, este un important factor de deprimare şi de anarhizare a sistemului imunitar.
Doar aceşti doi factori ne deschid o paletă enormă asupra majorităţii patologiilor actuale.
Stresul fizic are părţi bune, dar şi părţi rele. Un individ care are o activitate stresantă fizic moderat poate funcţiona bine o perioadă lungă. Problema se pune în cazul stresului fizic important. Iar eu am o grămadă de astfel de pacienţi, pentru că au aflat ei că este bine să facă exerciţii fizice complexe şi complicate, deoarece se naşte o nouă industrie, cea a activităţii fizice susţinute, şi suntem încurajaţi să facem acest lucru, dar nu este cea mai bună variantă. Ştim chiar din manualele de medicină sportivă că organismul plăteşte costuri biologice pentru stresul fizic important.
Nu mai vorbesc despre doamnele pe care le am în tratament, care fac sport, dar nu pot rămâne însărcinate, şi cum reduc stresul fizic, cum îşi rezolvă această problemă.
Vă fac o schemă rezumativă, să înţeleagă toată lumea: activitate fizică importantă, egal consum energetic, egal ardere de glucoză, egal consum mare de oxigen, egal atac oxidativ mai mare decât cel normal, care înseamnă proces proîmbătrânire.
Sportul este bun, dar cu moderaţie. Mişcarea este bună atât timp cât concordă cu posibilităţile organismului respectiv.
Stresul sportiv scade imunitatea, este chiar unul dintre factorii importanţi ai disimunităţii.

„Există două mari curente ce se luptă: consumist şi conservaţionist”
- Dar mulţi specialişti din diverse domenii afirmă faptul că sportul creşte imunitatea.
- Mişcarea în aer liber, sportul făcut de plăcere, pentru relaxare psihică, pentru eliberarea endorfinelor creşte imunitatea. Dar nu şi sportul pentru un obiectiv, pentru o ţintă clară: să devin mai suplu, să cresc masa musculară cu x număr de centimetri, să devin numărul 1. Acesta este stres fizic îmbinat cu stres psihic.
Nutriţia ortomoleculară intervine în regimul igieno-dietetic şi modifică stilul de viaţă. Există două mari curente ce se luptă. Unul care a fost în ascensiune în anii ’70-’80 şi încă este, teoria consumistă, americană, de la Standford, care spune să mănânci ce vrei şi cât vrei şi să faci sport pentru a te menţine în formă. Era bună la vremea respectivă, favoriza şi producătorul de alimente, şi pe cel din industria sportivă, iar pe individ îl punea să se mişte, şi mişca bani şi aducea profit.
Cea de-a doua teorie este cea conservaţionistă, de la Osaka, care porneşte de la principiile dietelor de Okinawa, în care individul nu se omoară cu sportul, dar are o activitate fizică normală, merge mult şi are o alimentaţie foarte diversificată, care să acopere doar cu puţin necesităţile nutriţionale pentru activitatea lui fizică, dar care nu este una autoimpusă. Mai mult, el încearcă să îmbine activitatea cu relaxarea. Nu îşi impune stresul, acum muncesc pe brânci, apoi mă duc să alerg. Ci muncesc, apoi merg şi greblez pietrişul din grădina mea, în tihnă - poate aceasta este şi cheia fabuloasei dezvoltări a Japoniei. Ei privesc altfel lucrurile, le îmbină, nu le separă, iar starea psihică este alta. Este greu pentru noi, europenii, să ne însuşim această mentalitate. Însă, acest stil de viaţă favorizează longevitatea, dar şi condiţia în care duci acea viaţă lungă.

„Funcţionarea organismului în compensare duce la carenţe“
- Ne-a rămas cel de-al treilea factor de stres. Cum acţionează el?
- Stresul alimentar este cel mai important dintre toate. Organismul nostru este proiectat să aibă o anumită compoziţie chimică, la fel şi fiecare celulă, care, în funcţie de informaţia sa genetică, încearcă să-şi obţină aceşti micronutrienţi din mediu. Ei intră în funcţionarea normală a organismului ca un consumabil şi, evident, că, după consum şi eliminare, este necesară alimentaţia. Alimentaţia este diferită de nutriţie.
Nutriţia este un proces fiziologic prin care organismul, inconştient, absoarbe micronutrienţii necesari din tubul digestiv, pe când alimentaţia este un proces voluntar prin care noi punem la dispoziţia tubului digestiv micronutrienţii necesari sau mai puţin necesari. Dacă organismul are ce extrage, foloseşte, dacă nu are ce extrage, compensează. Prin compensare apar dezechilibrele, care sunt baza majorităţii patologiilor.
Funcţionarea în carenţă se face cu anumite costuri, pentru că micronutrienţii sunt de două tipuri: neesenţiali, pe care organismul, dacă nu-i găseşte, ştie să şi-i facă din altceva, cum e glucoza, de exemplu, şi cei esenţiali, pe care nu-i poate face, pentru că nu are rutele metabolice necesare. De exemplu, corpul omenesc nu ştie să facă vitamina C, pe când cel al căţelului ştie.
Când organismul începe să funcţioneze în compensare se ajunge la carenţe, care duc la manifestări redutabile.