De când eram mic, de-o șchioapă, prin casă, cu al mamei caiet de versuri după mine și cu tata care mă înregistra pe un casetofon Kashtan, muzica lui mă fascina, mă purta într-o lume specială în care-mi doream și eu să ajung, lumea formidabilă a „șlagărelor românești”. Între timp am crescut, am venit la București, am făcut orele de canto cu George Grigoriu, iar mai apoi mi-a devenit profesor la facultate. Marius Țeicu este unul dintre cei care mi-au marcat drumul. Și o spun fără niciun fel de apăsare că este omul șlagărului românesc, cu o melodicitate formidabilă, reușind să-și creioneze un stil propriu. Dar poate că mai special decât activitatea lui este caracterul, felul de-a fi, bunătatea sa și generozitatea de a oferi, din simplitatea sufletului său, lecții de viață și de muzică.
Se spune că arta are rol vindecător, are puterea de a lumina și de a găsi în noi cele mai frumoase și mai depline înțelesuri. Ea schimbă cumva, cu voința noastră, în bine, fiecare parte mai puțin colorată a vieții. Eu m-am refugiat în artă, indiferent de forma ei. Mi-am dat seama, încă de copil, că asta știu să fac cel mai bine și cumva, fără să vreau neapărat, ea m-a ales.
De multe ori, mi-e greu să-mi așez vorbele. Și nu pentru că nu le-aș stăpâni sau aș avea emoții cu privire la mesajul lor, ci pentru simplul fapt că mi se pare imposibil să descriu stări care se simt, pe propria piele, de nu-ți vine mai apoi să crezi dacă-i adevărat sau nu. Exact aceasta-i senzația în momentul în care-mi doresc să vorbesc despre omul luminii, omul care mi-a pus vers în glas, fiindu-mi părinte spiritual, arătându-mi o lume a ideii, a modestiei, a simplității în trăire - marele poet basarabean-român cu sclipire de geniu, GRIGORE VIERU!