Regina Elisabeta a II-a i-a lăsat Regelui Charles al III-lea misiunea păstrării unității Coroanei Britanice. Povara de a moșteni riscul. Elisabeta de Windsor reprezintă mitul vieții trăite în folosul umanității. Parcă mai mult ca oricând, mitul Anei lui Manole a prins suflet, într-o epocă modernizată în care computerele înlocuiesc mintea și sufletul. Acesta nu încape în cele 96 de salve de tun, prevăzute de „Operațiunea Unicorn”, dar răzbate din ele, cu forță, cu putere și, mai ales, cu înțelepciune. În mitul românesc, jertfa s-a numit Ana, soția meșterului Manole.
La 85 de ani, spiritul marelui Florin Piersic pare tot mai tânăr și mai șugubăț. A rămas același munte de om, cu fire de păr alb în chica de dac cuceritor, precum vârfurile din Kilimanjaro troienite de o zăpadă imaculată. Nu știu de ce, dar mereu l-am iubit pe omul ăsta ca pe tatăl meu! Ne-am intersectat în privat de 2-3 ori, dar n-a fost să fie contextul să devenim măcar amici, darămite prieteni. Aș fi fost atât de onorat... Și cred că acest sentiment incredibil îl au majoritatea românilor. Ni-l dorim și ca bunic, și ca părinte, și ca soț, și ca pretendentul la mâna fiicei favorite, și ca iubit, și ca erou... Pentru că Florinel, pe lângă talentul versatil, uluitor, are acea dulceață care-l face unic... Mai mult, pentru mulți dintre noi, Florin Piersic este întruparea acelei Românii pe care o pierdem zi de zi, compromis cu compromis. România civilizată, veselă, tradițională, iubitoare de cultură, mândră! România care își creștea cu grijă valorile, nu le devora cu nesaț. O spun cu amărăciune în suflet, la acest capitol comuniștii ne-au predat adevărate lecții! Așa cum rezistă Piersic, în căbănuța lui mică de cedru, de pe dealurile Feleacului, la fel și noi încercăm să rezistăm asaltului prostiei, ignoranței, tupeului nesimțit, farsorilor, hoților (nu vă mai traduc, știți bine ce specimene politice ne conduc de 30 de ani!), asediului tuturor Șoșocilor și Șoșoacelor, accidente ale istoriei apărute sumbru peste noapte... Iar eu când nu mai pot să rezist și mă apucă sila de tot și de toate, am leacul perfect: îmi pun un film cu dragul de Florin. Nici nu știu uneori pe cine să aleg... Poate pe rebelul, dar fermecătorul Mărgelatu... Doamne, cum ar fi, ca-n buna tradiţie americană, să-l mai vedem pe Mărgelatu la 85 de ani, într-un block-buster care ar încheia apoteotic seria. Sau mai bine pe inocentul Harap Alb... Sau poate Tase din „Ciulinii Bărăganului“... Fiorosul Anghel Șaptecai... Tatăl plin de regrete din „Străini în noapte“... Flușturaticul profund Tit Liviu Hențea din capodopera lui Everac, „Un fluture pe lampă“... Nevăzătorul Sabinus din blockbusterul „Columna“... Prințul Mîșkin din „Idiotul“... Sau incredibilul Lennie din „Oameni și șoareci“... Sau poate recitatorul-nepereche care îți transformă sentimentele în lacrimi când incantează „Rugă pentru părinți“ sau „Doamne, dacă-mi ești prieten...“, minunăția lui Spiridon Popescu...