Cunoscut mai ales datorită faptului că dă un gust bun mâncărurilor, rozmarinul fortifică organismele slăbite de boli. De asemenea, planta acţionează în combaterea proceselor de îmbătrânire.
Intensifică circulaţia periferică
Rozmarinul este originar din ţările din jurul Mediteranei, fiind plantat pe scară largă în preajma litoralului. În România se cultivă ca plantă ornamentală în grădini, sere şi apartamente, fiind mult apreciat pentru parfumul foarte plăcut de tămâie şi camfor. În scopuri terapeutice şi condimentare se folosesc frunzele sau vârfurile înflorite, recoltate începând din anul III de cultură, prin tăiere la maximum cinci centimetri sub ultima ramificaţie. Preparatele pe bază de rozmarin se folosesc în gastrite şi infecţii gastrointestinale, calmarea tulburărilor de stomac şi de intestine (colite), în cazul indigestiilor provocate de stres. De asemenea, tranzitul intestinal leneş este accelerat. Balonările, aerofagia, râgâielile sunt şi ele combătute cu succes, gazele fiind eliminate cu rapiditate. Rozmarinul stimulează activitatea inimii slăbite şi dureroase, tratează tensiunea scăzută şi reglează ritmul cardiac. Datorită conţinutului ridicat în flavonoide, rozmarinul intensifică circulaţia sângelui la nivel periferic şi la creier şi ajută la evitarea arteritelor, trombozelor, sclerozei cerebrale, edemelor cardiace cu umflarea gleznelor, precum şi senzaţia de sufocare sau cea de răcire a mâinilor şi picioarelor, chiar în anotimpurile calde. De asemenea, stimulează memoria şi capacitatea de concentare. În tratamentele externe, rozmarinul combate alopecia şi seboreea.
Stopează steatoza hepatică
Read more: Rozmarinul, elixirul tinereţii
Originar din America de Nord, salcâmul s-a adaptat excelent pe teritoriul României. Este un arbore înalt de până la 25 m, cu frunze lungi şi foliole dispuse de o parte şi de alta a unui ax. La baza peţiolului se formează doi ghimpi puternici, brun-roşcaţi. Deşi sunt multe informaţii legate de acţiunea terapeutică a salcâmului, ele nu sunt prea des luate în calcul, în ciuda faptului că efectele vindecătoare ale florilor acestui arbore se exercită la toate persoanele.
Indicat bolnavilor de gută
Acţiunile asupra sistemului nervos se manifestă prin capacitatea de a linişti, de a calma şi de a tonifia organismul aflat în diferite stări nevrotice. Printre afecţiunile ce se tratează cu preparate pe bază de salcâm sunt arsurile de stomac, indigestii după mese copioase, crampe abdominale, insuficienţă hepatică. Tratamentele acestor boli se pot face folosind o infuzie din amestec, în părţi egale cu flori de salcâm şi frunze de dud. Opăriţi o linguriţă din acest amestec într-o cană cu apă clocotită. Infuzaţi 15 minute. Se efectuează cure de lungă durată, în care se beau cel puţin două căni pe zi. Datorită conţinutului ridicat în flavone şi robinozide, infuzia din flori de salcâm este diuretică, antiinflamatoare, reduce conţinutul de uree din sânge şi calmează durerile reumatice şi nevralgiile dentare.
Această infuzie se mai foloseşte în uzul extern, pentru spălături vaginale.
Tuse şi răceli
Ceaiul de flori de salcâm este eficient în combaterea tusei convulsive şi astmatice, a răcelilor, virozelor, a răguşelii, dar şi în cazul infecţiilor acute ale căilor respiratorii. Ceaiul, preparat din patru linguriţe la un litru de apă, trebuie consumat îndulcit cu miere de-a lungul întregii zile. Este necesar să se prepare
Ghimbirul este o plantă perenă, cu rizom mare şi tulpini ce variază între 30 cm şi 100 cm. Este foarte des utilizată atât în bucătărie, cât şi în tratarea unor boli.
Calmant în inflamaţiile gâtului
Rădăcina de ghimbir este foarte eficientă, acţionând asupra plămânilor, stomacului şi splinei. Dacă veţi fierbe zece minute o rădăcină proaspătă de ghimbir în 250 ml apă veţi obţine un ceai excelent în tratarea edemelor, vomei sau tusei. De asemenea, are un puternic efect sudorific. De aceea, atunci când febra nu cedează, fierbeţi 100 g ghimbir proaspăt în 500 ml apă şi spălaţi tot corpul cu zeama rezultată. Dacă tusea nu vrea să vă lase în pace, stoarceţi o rădăcină de ghimbir şi amestecaţi sucul cu puţină miere şi 250 ml apă fierbinte. Beţi câte una-două căni pe zi. Ceaiul de ghimbir este un calmant ideal în inflamaţiile gâtului, sinuzite, răguşeală, febră, eliminare de mucozităţi şi congestii respiratorii.
Vine de hac durerilor de cap
Indigestia poate fi tratată dacă mâncaţi câteva bucăţele de tulpină de ghimbir proaspăt. Este calmant pentru durerile abdominale, ajută digestia, elimină gazele, dă poftă de mâncare. Ghimbirul mai poate veni de hac şi durerilor de cap. În acest sens luaţi 1,5 g praf de rădăcină de ghimbir de trei ori pe zi, înainte de masă. Are efect bun şi în bronşite şi astm bronşic, frigiditate, dar şi cataractă.
Coaja brună a castanelor sălbatice - Aesculus Hippocastanum - este excelentă pentru prepararea unei tincturi, ce este foarte eficientă în tratarea varicelor. Pentru prepararea tincturii se foloseşte numai coaja brună a castanelor, ce se curăţă cu grijă de pe miez, acesta fiind toxic. Produsul se foloseşte doar sub formă de tinctură, a cărei reţetă v-o expunem în rândurile următoare.
Edemele traumatice trec mai uşor
Reţetă: 40 g coajă brună se taie în bucăţi mărunte, se lasă la uscat. Maceraţi apoi timp de o lună în 200 ml alcool de 70°. În tot acest interval agitaţi amestecul de câte ori puteţi. După ce filtraţi trageţi în sticle închise la culoare, ce trebuie păstrate bine astupate. Tratament: luaţi de două-trei ori pe zi câte 20-30 de picături din această tinctură. Cura trebuie efectuată în 15-20 de zile dintr-o lună, pe parcursul mai multor luni. Nu doar varicele se vindecă datorită acestei tincturi, ci şi ulcerul varicos, flebitele, tromboflebitele, cât şi hemoroizii sau edemele traumatice. Pentru a spori eficienţa tratamentului cu tinctură, ungeţi de două ori pe zi regiunea afectată cu un unguent preparat după următoarea reţetă: 100 ml tinctură de castan sălbatic, 100 g lanolină anhidră şi 20 g de vaselină. Masajul trebuie efectuat în sensul circulaţiei de întoarcere.
Atenţie! Atât tinctura, cât şi unguentul se prepară doar în laboratoarele farmaceutice, iar tratamentul trebuie să se aplice numai cu acordul şi sub controlul medicului.
Varza face parte din familia cruciferelor şi este originară din Europa Centrală. Se cultivă de peste 4.000 de ani şi este folosită pentru tratarea multor probleme de sănătate încă din cele mai vechi timpuri. În zilele noastre s-a redescoperit efectul benefic al verzei asupra sănătăţii, oamenii de ştiinţă aplecându-se asupra proprietăţilor sale şi introducând-o în componenţa unui medicament.
Elimină toxinele
Varza se utilizează atât intern, cât şi extern. Cea mai importantă proprietate a sa este de dezintoxicare, având o afinitate deosebită pentru toxine, pe care le atrage şi le elimină, contribuind la curăţarea organismului de „deşeurile” ce întreţin boala. Totodată, asigură şi o cicatrizare perfectă, fiind de neînlocuit în tratarea unor răni. În mod intern, cea mai indicată este sub formă de salate sau de sucuri, cu menţiunea că persoanele cu o mare sensibilitate digestivă pot consuma varza ca salată numai după ce au scufundat frunzele în apă clocotită pentru un minut.
Eficientă în anemii
Varza este indicată în afecţiuni respiratorii, gastrice, intestinale (colite ulceroase, parazitoze), slăbiciune generală, anemie. Profesorul Garnett-Cheney, de la Şcoala de medicină din Stanford, a tratat cu suc de varză 65 de persoane cu ulcer gastric, dintre care s-au vindecat 63 în numai trei săptămâni de tratament. În tratamentul cirozei şi al ascitei se recomandă tratament cu 400 g de varză zilnic, jumătate crudă, jumătate fiartă. S-a dovedit că varza este cel mai eficient mijloc de a trata scorbutul, descoperire făcută cu totul întâmplător. Datorită conţinutului mare de fier, mangan şi cupru este foarte eficientă în anemii.
Reglează glicemia
Un cercetător de la Universitatea din Texas a extras din varză un produs pe care l-a numit glutamină şi pe care l-a folosit cu succes în vindecarea alcoolismului. Varza mai conţine şi o substanţă bactericidă capabilă să reducă anumiţi germeni Gram negativi. S-a constatat că are proprietatea de a regla glicemia, fiind astfel indicată în alimentaţia diabeticilor.
Proprietăţi cicatrizante
Read more: Varza vindecă aproape orice fel de rană
Durerile de dinţi sunt, se spune, cele mai greu de suportat dintre toate durerile. Ele indică prezenţa unei carii, a unei infecţii sau inflamaţii a gingiilor sau a dinţilor. Cum tuturor ne e frică de zumzetul turbinei stomatologice, vă propunem reţete naturiste, ce vă vor lua durerea într-un timp-record şi vă vor reda zâmbetul.
Lapte fiert cu ştevie, panaceul ideal
Într-o cană umplută până la jumătate cu flori de muşeţel se toarnă apă clocotită până se acoperă florile şi se pune la foc (după ce aţi răsturant-o într-un vas mai mare), aşteptând să clocotească cinci minute şi se adaugă o linguriţă cu bicarbonat de sodiu. Lichidul se lasă să se răcească atât cât să poată fi suportat în gură. După prima clătire, durerile sporesc în intensitate, apoi încep să se diminueze simţitor. În cazuri de dureri foarte puternice se foloseşte o cană cu lapte în care se fierb timp de trei minute două-trei linguri cu ştevie proaspătă sau uscată. Compoziţia se ţine în gură, aplecând capul în partea dintelui bolnav.
Orgeletul. Această denumire destul de complicată este în fapt atribuită unei afecţiuni de care a suferit mare parte dintre noi, probabil. Este vorba despre aparent banalul urcior. Acesta este un mic furuncul, ce apare la rădăcina unei gene şi care are forma unui bob de orez. Urciorul debuteză cu dureri mari, umflarea ploapei. După câteva zile apare o mică „adunătură” de puroi, ce se poate deschide dintr-o dată la exterior. Pentru ca această colecţie de puroi să se descongestioneze, aplicaţi comprese locale cu apă fiartă şi răcită sau cu infuzie de muşeţel rece, încă din primele zile. Apoi, când începe să se strângă coptura, se aplică nişte comprese fierbinţi.
O substanţă ce se găseşte în măceşe s-a dovedit a fi eficace în prevenirea artritei şi întărirea articulaţiilor şi ar putea fi folosită şi pentru regenerarea părţilor afectate de această boală, potrivit unui studiu realizat de o echipă de cercetători elveţieni.
Cu florile ei galben strălucitoare, splinuţa se întâlneşte în toată Europa. Datorită faptului că este utilizată mai ales în tratarea rănilor, planta a primit numele de „Planta rănilor”.
Părul este cunoscut încă din anul 4.000 î.e.n. Iniţial, acest pom fructifer era cultivat în nordul Indiei, în Afganistan, Rusia şi China. Soiuri de pere au ajuns şi în Grecia, iar de aici s-au răspândit în restul Europei, datorită romanilor. Aria culturii părului s-a extins succesiv şi în America de Nord şi în Australia, iar mai apoi în toată lumea.