Ce legătură poate să existe între lentilele de ochelari şi „Scufiţa Roşie”? Ei bine, veţi vedea imediat că această paralelă drăgăstoasă între poveste şi ochelari s-a întâmplat chiar într-o filă din viaţa mea. Eram un puşti cu pantaloni scurţi şi vestă de catifea, nu ajunsesem la şcoală când părinţii m-au dus la teatru, la „Scufiţa Roşie”. Şi tocmai când Scufiţa era ademenită de lup şi se gândea la soarta bunicuţei, tatăl meu, medic, întoarce capul spre mine şi mă observă că îmi pusesem în dreptul ochiului un nasture privind piesa prin găurelele năsturelului. Aparent putea fi o ispravă şugubeaţă de prichindel. Dar taică-meu a zis imediat: „Trebuie dus la oftalmolog, că are nevoie de ochelari!“. Şi, într-adevăr, a treia zi, consultul la ochi a stabilit că eram miop, ceea ce am rămas şi până acum, eu fiind fidel şi miopiei, şi pasiunii pentru ziaristică, şi femeilor. Şi iată că, instinctiv, eu, copilul, văzând neclar spectacolul la o oarecare distanţă de pe scenă, am simţit nevoia de a-mi pune năsturelul, căzut de la costumaşul de catifea, în dreptul ochilor, care-mi limpezea şi-mi clarifica imaginea de la o oarecare distanţă. Această secvenţă se regăseşte de altfel şi între criteriile care indică necesitatea ochelarilor la prichindei.
Eu cred că psihiatria este o ştiinţă de o teribilă dificultate, fiindcă medicul lucrează cu universul fabulos al psihicului, unde el nu poate pătrunde nici cu bisturiul, nici cu ecograful, nici chiar cu atât de lăudatul RMN. Psihiatrul, în investigarea omului cu rătăciri ale minţii, foloseşte doar cuvântul. Iar a doua greutate în această lume fascinantă a minţii cred eu că este acea graniţă incertă în valuri de ceaţă dintre normalul şi anormalul minţii omeneşti. Şi se întâmplă să vezi pe stradă un bărbat sau să vezi o femeie, frumoşi, eleganţi, surâzători, cu ţinută aleasă, cu figură cizelată, care au zâmbetul întipărit pe figură şi remarci că te-ai intersectat cu un om drăguţ şi stilat. Dar, devenindu-ţi simpatic, uneori întorci capul să-l mai priveşti şi constaţi cu stupefacţie că omul care ţi-a făcut o impresie atât de bună, din păcate, vorbeşte singur şi-şi mai şi smuceşte capul.
Uneori, observi la ieşirea din aeroport o grămadă de oameni care înghit în sec, de parcă le-ar flutura cineva pe sub nas o friptură îmbietoare, dar le-a smuls-o din dreptul gurii. Printre înghiţitorii ăştia în sec de la ieşirea din aeroport vezi şi unii călători care îşi tot freacă urechile, îşi zdruncină un deget în ureche şi se strâmbă. Ce-o fi cu aceşti pasageri care au apucat să încheie zborul cu avionul, sunt cu picioarele pe pământ şi totuşi au o figură chinuită? Ei bine, toţi aceşti oameni sunt necăjiţi de urechile înfundate! Se ştie că, atunci când decolează avionul, dar şi când aterizează, apare înfundarea urechilor. După cum se înfundă urechile şi pe serpentine, atunci când se merge la munte. Unora, mai norocoşi, li se desfundă urechile relativ repede. Altora, urechile le rămân înfundate chiar şi una sau două zile şi, pe lângă această senzaţie foarte neplăcută, mai au şi dureri în urechi. Read more: Când se strică logodna între nas şi ureche E bun ghiveciul de să te lingi pe degete, dar uneori îţi dai seama că nu numai ghiveciul din farfurie e un deliciu, ci că sunt interesante şi porţiile de ghiveci cu tot felul de teorii medicale amestecate precum în cunoscuta mâncare. Şi, până la urmă, ce este viaţa altceva decât un salt între situaţii dintre cele mai diverse? Aşa că şi în acest crâmpei de pagină vom ţopăi printre mai multe subiecte diverse.
Multe ziceri umblă prin telefonul fără fir în rândul populaţiei, cu privire la apendicită. Cei mai mulţi cred că operaţia de apendicită este o treabă de începător în ale chirurgiei, e un fel de mizilic. Numai că mari profesori de chirurgie spun că nu este o bagatelă, fiindcă operaţia de apendicită poate dura şi cinci minute, dar şi cinci ore atunci când apendicul s-a mutat de la locul lui şi chirurgul trebuie să scotocească prin abdomen până îl găseşte.
Creierul, spun oamenii din popor, e guvernul fiinţei umane, şeful, comandantul care dă ordine executate de întregul organism. De altfel, probabil că niciodată, oricât ar avansa ştiinţa, nu se vor putea sparge toate tainele creierului. Oricum, corpul înţelege cine este boss-ul şi, ca atare, îl răsfaţă.
Pentru orice lucrare omenească există suporteri şi adversari. În orice ştiinţă se găsesc unii să laude cu gura până la urechi şi alţii să huiduie până nu mai au scuipat în gură. La fel şi în artă, o piesă, un film, o carte stârnesc polemici şi contraziceri gălăgioase, unii strâmbând din nas, „e o porcărie“, alţii aplaudând până li se opresc ceasurile de la mână. Aşa şi în medicină: s-au iscat multe războaie între partizanii unui medicament sau unei rezolvări chirurgicale şi adversarii, care demolau ce lăudau primii.
Zice un proverb „Bătrâneţe, haine grele“. Parafrazând zicala, se poate improviza un alt proverb: „Bătrâneţe, ameţeli grele“. Asta pentru că vezi de multe ori câte un vârstnic mergând şerpuit pe stradă şi pe nedrept bănuit de trecători cum că şi-a băut minţile, că e beat de nu poate să meargă drept. Bietul bătrânel nici vorbă să-şi fi vărsat în gâtlej nişte pălincă sau nişte zaibăr, ci bietul de el are probleme de ameţeli sau de instabilitate. O serie întreagă de ameţeli pornesc din ureche. Bineînţeles că există şi vertijuri provocate de proasta irigare a creierului, de hipertensiune, de defectare a reţelelor de nervi. Însă ameţelile venite din ureche sunt des întâlnite şi afectează chiar şi tinerii.
Nu stă pe loc medicina şi uneori face nişte viraje atât de bruşte şi de pline de capricii, încât seamănă cu hachiţele unei domnişoare mofturoase, care se distrează perpelindu-şi curtezanii. Se schimbă uneori ideile în medicină, încât teoriile vechi şi cele noi stau cu spatele unele la altele precum doi soţi peste care au trecut 30 de ani de căsnicie şi atât de îndrăgostiţi sunt unul de altul, încât dorm fund în fund noaptea, ca să tuşească fiecare în altă parte. Jumătate din populaţia majorităţii ţărilor se sperie când acul cântarelor sare de nebun spre o greutate sensibil mai mare decât cea normală. În egală măsură se înghesuie zeci de mii de aşa-zişi experţi în regimul alimentar şi în curele de slăbire. E de neînţeles cum poţi să te dai pe mâna unor oameni care n-au nicio specializare în ştiinţa regimului de viaţă şi să citeşti, trecând imediat la fapte, articolaşele cu sfaturi privind mâncarea din farfurie. Din maniera de a mânca porneşte sănătatea sau disconfortul în organismul omului. Şi atunci e înţelept să discuţi cu medici şcoliţi în ale nutriţiei înainte de a te lansa în cure de slăbire ce se laudă că scot de pe obez treizeci de kilograme într-o lună şi niţel. Medicina nutriţionistă susţine că trebuie să slăbeşti sănătos şi să mănânci pornind de la principiile sănătăţii. Iată deci câteva Read more: Dintre cereale, orezul îngraşă cel mai puţin, iar pâinea prăjită e un dezastru E o vorbă din popor spusă despre cei încrezuţi: „Nu-i ajungi cu prăjina la nas!“. Trufaşii ţin nasul pe sus şi e greu de înţeles de ce bietul nas e amestecat în metafora asta despre oamenii prea plini de sine. În realitate, nasul este şi un organ important, dar şi un parametru de frumuseţe sau de urâţenie. Unii au nasul mare, lătăreţ, borcănat, de le astupă jumătate din faţă, alţii, de 1,90 m, au o gâgâlice de nas, disproporţionat faţă de statură, unii au nasul cocârjat cu o cocoaşă pe el, încovoiat ca inelul unei umbrele, alţii au nasul strâmb. Mulţi bat la uşa chirurgilor esteticieni să le opereze nasul ca să-l înfrumuseţeze. Mai se găsesc unii care fac comandă pe un ton ridicol: „Fă-mi nas nou ca nasul lui Richard Gere”. Sau cucoanele cer şi ele: „Transformă-mi nasul ăsta ca o cârjă într-unul cârn şi drăgălaş, un nas în vânt, ca să-i fac praf pe bărbaţi.“