În varianta franţuzească de acum trei ani, cele două femei fatale, una mai diabolică decât cealaltă, erau interpretate de Ludivine Sagnier şi Kristin Scott Thomas. În cea actuală, made in USA, a lui Brian De Palma, le avem pe Noomi Rapace din „Millenium”, un fel de Monica Macovei, şi pe Rachel McAdams, o variantă americănească a Andreei Marin. Ambele sunt pricepute în afaceri, doresc să reuşească în carieră, şi, după stilul hitchcockian, deja bine conturat în anteriorul „Misterul Daliei Negre”, e greu de spus care dintre ele îi vine de hac celeilalte. Interioarele sunt somptuoase, ca de altfel şi veşmintele, încălţările sau coafurile. Scenele fierbinţi nu lipsesc, în plus apare un lung fragment dintr-un spectacol de balet, într-o montare modernă: „După-amiaza unui faun”. Reclama la un telefon ultraperformant, purtat în buzunarul de la spate al unor pantaloni extrem de strâmţi, fiind un fel de ochi al soacrei ceva mai la sud de ceafă, devine o idee îndrăzneaţă, chiar dacă uşor ironică. Bărbatul e când victimă, când suspect de serviciu, poliţia e germană şi în mod bizar sentimentală, pe inspectorul îndrăgostit chemându-l chiar Bach, elementul-cheie rămâne o eşarfă, şi concluzia ar fi: să te fereşti de daruri, dar şi de pasiunile sexului, deloc opus, şi de partidele de amor stil „Cu ochii larg închişi”, inevitabil cu masca de rigoare. Ecranele de calculator şi videoconferinţele sunt omniprezente, dar şi filmările ilegale şi atât de utile ca obiect de şantaj ulterior. Când mai apare şi câte o soră geamănă, chiar că replica „Încurcă-i drace” e cât se poate de definitorie.
Filmul a fost primit la Cannes extrem de inegal de critici şi de public. Întâi toată lumea s-a entuziasmat să afle cum era cu spărgătorii de altădată, nu foarte demult, care-şi făceau un titlu de glorie din a intra în casele celebrităţilor ca să le şterpelească de prin dulapuri hainele scumpe, încălţările bizare şi bijuterii de mare preţ şi să le bea tăriile sofisticate. Regizoarea Sofia Coppola a avut grijă să-şi aleagă o distribuţie tentantă, piesa de rezistenţă fiind Emma Watson, cândva fetiţa dulce şi voluntară din „Harry Potter”, devenită între timp tare încrezută şi antipatică… pe ecran. Apropo, în momentul de faţă mai este pe un generic în cinematografe cu „This is the End” („A venit sfârşitu’!”). Taissa Farmiga, sora mai mică a Verei, e şi ea cooptată, alături de Paris Hilton, în propriul rol, punând la dispoziţie inclusiv fastuoasa sa casă, de un gust foarte îndoielnic. Marc Coppola, fratele mai mare al lui Nicolas Cage, e pe post de tată al lui Marc, personajul. Avocaţii par esenţiali în existenţa acestor adolescenţi tupeişti şi teribilişti, care ar vrea să fie celebri fără să facă mare lucru, eventual doar să urmărească pe internet viaţa vedetelor în vogă şi să le golească reşedinţele. Telefoanele mobile şi automobilele decapotabile par să fie totul pentru nişte puşti abulici. Imaginea poleită a Los Angelesului nu ar trebui să ia ochii nimănui şi nici să dea idei năstruşnice, pentru că finalul e unul deja cunoscut şi nu tocmai fericit. Barurile sunt o a doua casă a unor bande de spărgători invidioşi şi cu un papagal incredibil, mai ceva ca Miss-ele de la concursurile de frumuseţe!
Titlul în sine este unul incitant, uşor ireverenţios, pentru că personajul nu-i nici babă, nici excesiv de comunistă, dar intrigă, reproducând întru totul pe cel al romanului talentatului ieşean Dan Lungu. Pentru Stere Gulea, regizorul şi coscenaristul, a însemnat o tulburătoare reîntâlnire cu formidabila Luminiţa Gheorghiu, pe care ne-a dăruit-o odată cu „Moromeţii”, în 1987. Ca partener i-a fost ales de astă dată actorul Marian Râlea, cu care face un duo remarcabil şi plin de umor, mai cu seamă la întâlnirea cu americanul, logodnicul fiicei emigrate, interpretate strălucit de Ana Ularu. Amintirile din „Epoca de aur” sunt în alb-negru şi mereu răscolitoare, uneori îngrijorătoare, cât să nu mai existe nostalgii fără noimă. Pe de altă parte, coautorul scenariului ştie să păstreze un echilibru perfect şi să facă un fel de oximoron în imagini atunci, când ascunde carnetul de partid, devenit inutil, pe după icoană… Scena de la coafor e de tot hazul, iar achiziţia obiectelor absurde ar trebui să dea mult de gândit. Recrearea unei vizite oficiale de dinainte de ’89, într-un film, sub bagheta cinematografică a lui Alexandru Potocean este impecabil structurată şi executată.
Încă de când a început să apară trailer-ul, mulţi s-au lăsat tentaţi de creaţia regizorului James Wan, născut în Malaiezia, la 26 februarie 1977, şi orfan de tată încă de la 14 ani, actualmente rezident în Australia. Specialist în genul horror, autorul unor „Puzzle-uri mortale”, s-a oprit acum la o poveste adevărată, ceea ce incită şi mai tare când vine vorba despre exorcizare (inclusiv de clădiri). Cu ocazia asta aflăm că pentru aşa ceva e nevoie de dovezi serioase şi de o aprobare de la Vatican!!! A strecurat-o în distribuţie pe ucraineanca Vera Farmiga (un fel de Faye Dunaway a secolului al XXI-lea), care a făcut valuri alături de George Clooney în „Up In The Air” şi de-abia aşteptăm s-o vedem în recenta peliculă a lui Nae Caranfil, turnată la Bucureşti. Producţia care rulează pe marile ecrane împarte lumea cinefilă în două: cei care se tem de acest gen şi cei care sunt fascinaţi. Lili Taylor este în rolul mamei a cinci fete, frumuşele şi înduioşătoare foc, care se mută împreună cu tatăl lor într-o casă bântuită de spirite malefice (actriţa pare predestinată scenariilor cu morţi, fiind destul de prezentă şi în remarcabilul şi remarcatul serial HBO „Sub pământ SRL”). Genericul final este în sine extrem de izbutit, amestecând ficţiunea cu realitatea, pe parcurs însă mai apărând şi ceva păsări ca în Hitchcock, zgomotele şi scârţâiturile bine cunoscute, o cutiuţă muzicală cu clovn cu tot, dar şi o păpuşă sinistră, în stil Chucky, totul întâmplându-se în 1971, şi însoţit de un ceas care se opreşte fix la ora trecerii între lumi, mai ceva ca orologiul de la mormântul Iuliei Hasdeu, din Cimitirul Bellu.
În aşteptarea lui John Malkovich, care vine în carne şi oase la Festivalul George Enescu, deocamdată ne putem bucura de prezenţa sa pe post de moldovean basarabean, într-o comedie fulminantă, în care este evident că s-au distrat pe cinste la filmări: Helen Mirren, care face o aluzie la rolul ei de Regină, doar că de data asta o cheamă ca pe longeviva Victoria, şi chiar şi ciufutul Bruce Willis, care se autoironizează ca salvator al lumii. După succesul primului episod, era puţin probabil să nu vină o urmare, care îi include şi pe Anthony Hopkins, cu referiri la „Tăcerea mieilor”, ori Catherine Zeta-Jones, devenită o contraspioană periculoasă din Rusia.
Dacă până acum despre piraţii somalezi auzeam doar la ştiri, au avut grijă danezii să facă o reconstituire a unei răpiri în larg, în mijlocul oceanului devenit înfricoşător. Lucrurile sunt mult mai complexe decât ne-am putea închipui. Adesea, vasul în sine nu valorează mare lucru, în schimb, echipajul trebuie salvat. Cel puţin, în ţările civilizate, cetăţenii chiar contează.
Regizorul Giuseppe Tornatore, cel care ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase filme ale tuturor timpurilor, „Cinema Paradiso”, a revenit, în plin Festival de la Berlin, cu o peliculă fascinantă, a cărei coloană sonoră este semnată, şi de data aceasta, de maestrul notelor vrăjite Ennio Morricone.
Nimic nu-i mai potrivit în vreme de vacanţă decât o comedie spumoasă ca valurile mării, venită de peste Ocean, tocmai din Canada franceză.
„Starbuck” n-are nimic de-a face cu lanţul de cafenele atât de la modă şi de tentante (oricum ar avea şi un „s” final!). Ci este pseudonimul unui student care nu vrea ca în „Despre oameni şi melci” să-şi salveze uzina, răscumpărând-o de la nişte pseudoinvestitori străini, ci pur şi simplu să aibă nişte bani de cheltuială. Prin urmare, face o donaţie de virtuali urmaşi.
Filmele despre prestidigitaţie sunt într-adevăr magice. De la celebrul „Houdini” şi până la mai recentul „Prestige”, trecând pe la „Iluzionistul”. Cel din zilele noastre are grijă să încânte inclusiv cu subiect. Nu mai dispare un ceas, pe care un clovn îl pisează într-un joben, ca pe vremea lui Iosefini Senior, şi nici vreo fată cu siluetă de sirenă, ci o sumă enormă de bani, dintr-o bancă, de preferinţă franţuzească, bancnotele ajungând în braţele publicului extaziat, după ce se induce ideea unei teleportări (care înţeleg că va fi posibilă şi de la noi, de când cu noul laser de la Măgurele!).
Nici măcar nu-l cheamă aşa pe personajul pe care-l interpretează - cu o oarecare stânjeneală - Colin Firth, cândva Regele Angliei, pe ecran. Dar, după cum îi zice şi pseudonimul, se vrea un om nou, nu chiar după moda împământenită de nea Nicu, dar nici foarte departe. Un jucător de golf ratat vrea o altă identitate, probabil pe principiul românesc: schimbi locul, schimbi norocul. Din păcate pentru el, dă peste o sonată, o scrântită cu acte, o excentrică - Emily Blunt. Împreună vor face tot felul de trăsnăi, nu toate foarte amuzante şi, în plus, riscante. Mai ales că intri în casele oamenilor, le cotrobăi prin lucruri, te pozezi şi mai şterpeleşti câte ceva (sigur că e o modă, mai ales în America, dacă ne gândim cu precădere la recenta premieră a Sofiei Coppola, „The Bling Ring”). Se vede că scenariul e scris de o femeie - Becky Johnston.
Cine ar fi crezut la avanpremiera de anul acesta, de la Berlinală, că Ethan Hawke va veni în România să-şi lanseze „Înainte de miezul nopţii”, pelicula mult aşteptată a trilogiei, care cuprinde şi celelalte două pelicule cult, „Înainte de răsărit” (1995) şi „Înainte de apus” (2004)? În plus, a fost o seară dedicată copiilor romi, pe care mama sa, americanca Leslie Hawke, împreună cu românca Maria Gheorghiu încearcă să-i aducă la grădiniţă din colţurile cele mai îndepărtate ale vieţii la ţară.