Bună idee să se facă un film mai pe larg despre animalele de casă, într-o ţară în care sunt mari reţineri dacă să i se ia sau nu unui copil un patruped, sub pretextul absurd că are microbi! Regizorul Adrian Sitaru a mai avut încă două scurtmetraje oarecum pe acelaşi subiect, „Colivia” şi „Lord”, de data asta concentrându-se asupra vieţii în comun din blocuri (formidabile cele două vecine imposibile Gabriela Popescu şi Iulia Marcov), cu toate neajunsurile sale. Pe generic sunt şi o mulţime de preadolescenţi, între care şi fiica lui Adrian Titieni, Ariadna, care îşi asumă greaua misiune de a tăia o găină în… baie! Cel de-al doilea puşti este Dan Hurduc, pe care l-aţi putut deja descoperi în serialul HBO „În derivă”, când mergea cu părinţii la psihanalist, respectiv la Marcel Iureş.
Chayenne e un tip bizar. Are o claie de păr, unghii negre, e fardat la ochi ca Johnny Depp în „Piraţii din Caraibe”, e plictisit de viaţă, pare că vorbeşte cu încetinitorul, are un râs ce te înfioară şi o nevastă extrem de îngăduitoare. El e interpretat de Sean Penn, iar ea e strălucita Frances McDormand, care are o răbdare de fier şi o iubire nemărginită pentru această vedetă de altădată, care refuză să se mai întoarcă pe scenă atâta vreme cât din pricina melodiilor sale mult prea deprimante şi-au luat zilele nişte adolescenţi. Viaţa sa va lua o nouă întorsătură o dată cu moartea tatălui său, pe care nu-l mai văzuse de ani buni, dar faţă de care, brusc, s-a simţit dator să-i ducă până la capăt dorinţa cea mai arzătoare. Să-l prindă pe nazistul care-l torturase în lagăr. Şi uite aşa traversează America, în căutarea unui nonagenar căuia îi cunoaşte mare parte din familie şi pe care îl va pedepsi, în cele din urmă, într-un mod cât se poate de inedit. Într-o umilinţă supremă.
Mult aşteptata poveste nu este un remake, cum am fi putut crede, ci un prequel, adică povestea Magicianului, pe care îl chema Oscar (sperăm să tragă la un premiu, măcar pentru imagine), în rest păstrând tipicul variantei ultracelebre din 1939, şi anume primele cadre sunt alb-negru, chiar şi binecunoscutul castel Disney. MGM-ul, care are drepturile absolute asupra trecutului, nu i-a lăsat pe actualii realizatori să folosească nici pantofiorii roşii, nici măcar curcubeul, ce apare extrem de palid pe genericul final, iar vrăjitoarea a trebuit să aibă altă nuanţă de verde a pielii, ca să nu se ajungă la un proces, cu plată de daune.
Nominalizat la cel mai bun machiaj, filmul n-a luat Oscarul, dar cred că ar fi meritat unul pentru cel mai bun scenariu (sigur nu la concurenţă cu „Argo”!). E o şansă pentru noi toţi să descoperim cum s-a apucat marele maestru al suspansului să lucreze la „Psycho” / „Psihoză”, cum studiourile au refuzat să-l finanţeze şi au acceptat într-un târziu doar să-i distribuie pelicula, şi cum a fost nevoit să-şi ipotecheze casa pentru a-şi duce proiectul la bun sfârşit. Şi ce sfârşit!
Carismaticul Denzel Washington interpretează, de această dată, rolul unui pilot destul de antipatic, cumplit de încrezut, afemeiat, beţiv şi drogat. Doar că în situaţii-limită are nişte reflexe extraordinare şi reuşeşte să salveze viaţa pasagerilor dintr-un zbor banal, o cursă internă de nicio oră. Din păcate, partea de pilotaj propriu-zisă este foarte scurtă; ce-i drept, filmarea accidentului, a aterizării forţate, este extrem de spectaculoasă, dar apoi urmează pregătirea unui proces cât se poate de neinteresantă. Singurul personaj cu adevărat ataşant şi foarte exotic, aş zice, este cel al unui prieten care livrează la momentul oportun cocaina necesară reenergizării! Este vorba despre John Goodman în pantaloni scurţi şi cu un fel de coadă de cal, care umple ecranul şi la propriu, şi la figurat, trezindu-te din monotonie.
Schwartzy reapare pe ecrane, după ce s-a descurcat cu brio şi în rolul de-adevăratelea de politician al Los Angelesului, doar că, din când în când, oamenii se plictisesc de aceleaşi figuri, şi la alegeri nu e ca la cinema! Trebuie să vii cu ceva inedit, timpul erodează! Şi uite aşa a ajuns el să se autoparodieze pe alocuri, devenind şerif într-un oraş de la graniţa cu Mexicul, care trebuie să-l stăvilească pe un dement, un puşti care are impresia că totul i se cuvine, asemenea beizadelelor locale. Regizorul este un sud-coreean, care în 2008 a făcut „Bunul, Răul şi Ciudatul”, o aluzie la celebrul western spaghetti al lui Sergio Leone, doar că totul se petrecea într-o înfruntare între japonezi şi chinezi.
Varianta absurdă, în sensul bun al cuvântului, şi cu mult mai mult umor a „Zborului deasupra unui cuib de cuci” este această comedie dulce-amară, despre un tip care iese de la azilul de nebuni, după ce a avut ceva probleme în căsnicie rezolvate, ce-i drept, cam violent. După o terapie în care e învăţat să gândească pozitiv, ar vrea ca totul să se termine în viaţă cu bine şi îi trage un perdaf post-mortem inclusiv lui Hemingway, care îndrăzneşte să omoare un personaj esenţial în „Adio arme”. Psihanalistul e un indian, prezentat uşor ridicol (pe numele din script Patel) şi care încearcă să-l vindece sau măcar să îi explice pacientului că nu-i de glumit atunci când suferi de o personalitate bipolară: adică eşti unul cu toane, care treci uşor de la o stare euforică la una de depresie absolută.
Lincoln se numără printre cei mai cunoscuţi preşedinţi americani, pentru că asasinatul său se uită greu. Când a fost împuşcat Kennedy s-au găsit tot felul de asemănări între cei doi oameni de stat. Ba mai mult decât atât, nu s-a pierdut din vedere faptul că John se afla într-o maşină Lincoln… decapotabilă - ce i-a fost fatală. Revenind la recenta producţie, regizorul Steven Spielberg a avut grijă să îl aleagă pentru rolul principal pe un actor cu un enorm de mare succes la public, Daniel Day-Lewis, chiar dacă e englez şi nu american get-beget, ca Henry Fonda din pelicula „Tinereţea lui Lincoln”, apărută pe ecrane în 1939.
Dragostea n-are vârstă. Pare un lucru comun, dar atunci când se transformă într-un film, semnat de Michael Haneke, care are 70 de ani, şi care îşi ia două vedete de peste 80 de ani (Jean-Louis Trintignant - 82 de ani, şi Emmanuelle Riva - 85 de ani), ideea devine realitate. Cei doi sunt un cuplu de foarte multă vreme, intelectuali rafinaţi, profesori de muzică şi au o fiică, Isabelle Huppert (60 de ani), care urmează aceeaşi carieră.
După ce am văzut şi am admirat formidabila peliculă multipremiată „Discursul Regelui”, acum avem ocazia să-i descoperim pe Regele George şi Regina sa, Elisabeta, într-o cu totul altă interpretare, cea a lui Samuel West şi Olivia Colman, ce creionează strălucit monarhii britanici ajunşi la „verii” din SUA, care, deşi au puterea, inclusiv de a intra în Al Doilea Război Mondial, pentru a-l sfârşi mai repede, stau mai prost la capitolul educaţie şi rafinament. Dar asta este doar una dintre poveşti. Cea de-a doua este a aceluiaşi Roosevelt, interpretat magistral de Bill Murray, şi verişoara sa săracă şi sentimentală Daisy (Laura Linney), care va avea parte de o legătură cu totul neşteptată cu ruda sa sus-pusă. Mai apare şi Eleanor (Olivia Williams), soţia oficială a liderului lumii din acea vreme, despre care aflasem deja din „J. Edgar” că avea o simpatie pentru sexul slab, acum apărând şi ca o excentrică greu de suportat.
Acum trei ani, la Berlinală, fraţii Coen veneau după o lungă pauză cu un western: „True Grit” / „Adevăratul Curaj”, ce n-a avut prea mare succes, dar a redeschis pofta publicului pentru acest gen. Prin urmare, Tarantino a profitat de ocazie folosindu-l din nou pe megapremiatul Christoph Waltz (deja nominalizat la Oscar şi acum), care, ca şi în „Ticăloşi fără glorie”, demonstrează cât de bine stăpâneşte, pe lângă engleză, franceza şi germana (fireşte pentru că e austriac).