Mereu am fost fascinat de puterea anumitor oameni de a subjuga timpul, de a făuri și de a împlini destine și de a da un sens unor idei, unor simțiri unanime. Și parcă într-un fel sau altul, nu știu cum, am fost binecuvântat să am în jurul meu astfel de oameni. Și-mi place să-i arăt, să-i povestesc. Nu pentru vreun soi de celebritate, ci doar pentru că sunt exemplu pentru toți cei din jurul lor și inspiră prin puterea de a manevra situații, de a conduce, de a face bine.
Să reușești să emoționezi ființa umană, până în adâncul sufletului, doar prin câteva sunete, este cu siguranță, darul celor aleși. Oricât ar părea de simplă, emoția ne definește și ea nu poate fi creată cu una cu două. De asta o iubesc nespus pe marea artistă SAVA NEGREAN BRUDAȘCU! Pot să vă scriu romane întregi despre ea, pentru că are o viață demnă, plină de tumult, de experiențe și povești, dar esențial, dincolo de orice, este imensitatea sa artistică și puterea de-a fascina, cu folclor, publicul.
Deseori sunt întrebat de ce simt nevoia să vorbesc, să scriu sau să spun lucrurilor pe nume. Nu mi-au plăcut niciodată justificările de vreun fel, dar consider eu că atunci când apari în fața oamenilor, în spațiul public, ai cumva o datorie. Una prin care să nu-ți bați joc de încrederea pe care ei și-au pus-o în tine și prin care trebuie să oferi, cât de puțin, un sens a ceea ce însemni și un soi de exemplu pozitiv. Apoi cred că în acești aproape 30 de ani de când fac muzică, de când sunt în fața unui public, m-am dezvoltat și-am câștigat un drept de-a spune pe nume unor stări, unor forme de-a trăi. Eu nu împart oamenilor fantasme, nu mint și nici nu încerc să păcălesc pe cineva cu vorbele mele.
Trăim într-o lume fără repere. Ne luptăm de pe margine pentru a cuprinde frumosul în priviri, dar în nerepetate rânduri el este mâzgălit de-un soi de indiferență care nu doar că ne lasă mască, dar ne și dezarmează. Nu știu încotro se îndreaptă totul și nici unde vom ajunge, dar eu încerc să-mi păstrez mintea și visurile ancorate într-un fel de bună-seamă, o continuă fugă către înalt, către artă. Poate sunt eu mai visător, dar asta face bine și mă păstrează întreg spiritual, fără nevoia continuă de a da bir cu fugiții de teama unei îndobitociri permanente. Și, la fel ca mine, prin România asta mare și pestriță mai există oameni remarcabili care fac la fel. Vreau să vă spun povestea unui astfel de om.
Ne-a fost răpită bucuria. Conjunctura pe care-o trăim, spiritul măcinat, starea de neliniște și chiar frica absurdă care s-a instaurat fac ca noi să fim alții, altfel, mult mai diferiți decât ne-am fi putut imagina. Unii reacționează dur și vehement, de teamă. Alții sunt manipulați. Alții știu că, la un moment dat, ne vom reveni, dar chiar așa, nici unul dintre noi nu mai este la fel.
Tare mi-e drag să văd în România mea oameni care nu au opreliști în definirea unui ideal. Și nu mă refer la vedete sau la persoane care apar la televizor sau fac artă. Există în țara asta a noastră eroi tăcuți, în banca lor, care-și văd de treabă și care luptă să facă lucruri frumoase, să impună calitate și să supraviețuiască pe o piață în care la orice pas ți se oferă câte-un obstacol pentru a te opri și-a înceta. Și-mi face o plăcere nebună să scriu despre ei, pentru că sunt simpli și decenți, iar dacă ar exista mai mulți ca ei, să-și vadă de felia lor, țara asta ar avea mai mult de câștigat.
Deseori mă întreb dacă felul în care gândesc eu este cel corect. Am impresia, în multe cazuri, că ori sunt cumva defect, ori lumea din jurul meu o ia pe o pantă pe care nu vreau să merg. Nu dramatizez foarte tare, pentru că nu e cazul și pentru că de multe ori stau și mă gândesc și-mi dau seama că e inutil. Spre exemplu, dragii mei, ceea ce scriu eu aici, în editorialele mele sau ceea ce spun în emisiunile radio și tv nu sunt adevăruri universal valabile. Eu nu vreau să impun nimănui nimic. Nu sunt nici vreun filosof nedescoperit și nici nu dețin vreo rețetă a fericirii. Nu mă pun în rolul omului care știe tot și nici nu fac judecăți de valoare fără un dram de argumente.
Cred că sensibilitatea nu este pentru oricine. În fond, nu poți juca acest sentiment, nu poți transmite emoție dacă tu la rândul tău nu ești un om care să simtă și să iubească frumosul. Așa e și în cazul artiștilor. Și dincolo de povestea asta, a sensibilității, contează enorm cum alegi să te expui, contează forma, felul și arta pe care o faci. De asta-l apreciez enorm pe colegul și prietenul meu Ovidiu Komornyik.
Conceptul legat de fericire este greu de descris. Poate că acum, în lumea schimbată, fericirea va avea alte valențe și sigur va putea fi prețuită altfel, dar nu pot să nu mă întreb, oare ce ne face fericiți?
I-am apreciat mereu pe cei perseverenți, pe cei care nu se sperie cu ușurință și-și pun la bătaie toate resursele sufletului pentru a putea învinge, pentru a putea susține o idee, un vis. Să știți că nu sunt foarte multe cazuri în acest fel, iar lista devine din ce în ce mai scurtă când ajungem pe tărâmul unor afaceri, acolo unde lucrurile sunt mai grele. Vreau să vă povestesc despre... o familie. Nu orice fel de familie, ci una care, cu determinare, crede într-un ideal. Sunt buni de oferit exemplu la toate capitolele care sunt sinonime cu omenia, cu răbdarea, cu simplitatea. Dincolo de orice, acești oameni speciali, despre care vreau să vă povestesc, cred în România, iubesc România și la orice pas luptă pentru promovarea ei, pentru bunăstarea ei. Dețin un brand 100% românesc. Au grijă ca totul să fie bine.
E puțin probabil să reușești să te atașezi de oameni care nu sunt pe aceeași lungime de undă cu tine și care nu reacționează la fel la principii de viață simple, dar extrem de esențiale într-o lume bazată pe cerere și ofertă și pe dorința fiecăruia de a da în celălalt, de a lovi munca celui de lângă el.