De multe ori mă gândesc la timp. Nu-s absurd să vreau să-l fac să stea și nici nu încerc să-i găsesc scuze adecvate mereu. Nici nu-mi imaginez că s-a comprimat și că acum, față de altădată, e mai scurt. Doar că se duce rapid și de cele mai multe ori ia cu el chipuri și doruri, sentimente puternice și imagini pe care n-ai cum să le întorci. Se zice că timpul ar trebui să-ți fie prieten. Eu unul nu prea cred în astfel de alăturări, pentru că, păi ce să vezi?!, chiar și egoiști să nu fim, timpul nu e în favoarea noastră și nici mari servicii nu ne face... N-am temeri cu privire la trecerea lui, nu asta vreau să punctez. Știm de la începutul începutului că ața se scurtează și că ne apropiem de un inevitabil.
Amintirile mele exacte încep de pe undeva de la vârsta de 4 ani. Eram ca un haiduc, plin de vervă și dornic de cântat. Mărturie stau casetele pe care mă înregistra tata interpretând de zor șlagărele vremii. La noi în casă era obiceiul să ascultăm tot ce se lansa, să luăm discurile de vinyl și să ne scriem versurile cântecelor. Așa am ajuns ca piesa mea preferată de-atunci să fie o creație marca Ion Cristinoiu - „TAINA NOPȚII“. Interpretă, minunata Mirabela Dauer. Nu-mi imaginam că peste ani vom deveni prieteni apropiați, vom face spectacole și turnee împreună, având două duete speciale. Mirabela mă fascina cu glasul ei, copil fiind eu pe atunci.
Mai există oare prietenie adevărată și devotament pe lumea aceasta? Nu e întrebare retorică și nici nu vreau să fac vreo dramă existențială din asta. Dar pur și simplu mi se pare că noțiunile s-au uitat pe parcurs și am ajuns, cu toții, fără să vrem, într-un fel de capcană în care nu prea mai prețuim anumite valori simple, de bază, care ne-ar putea face viața mai frumoasă. Nu mă bat cu pumnul în piept că sunt vreun perfect. Am suficiente lacune și o mulțime de lucruri de învățat în continuare, experiențe de trăit și lecții care să mă pună pe gânduri.
Niciodată n-am crezut că vârsta ar fi un impediment pentru ceva. Ba dimpotrivă, am impresia că oamenii care mai adaugă ani în rândul experiențelor, capătă înțelepciune, vitalitate și cumva, invers proporțional cu ce scrie în buletin, devin din ce în ce mai plini de frumos și de dorințe nebune de a fi în pas cu cei din jurul lor. Vârsta e o cifră, un nesemnificativ detaliu pe care n-ar trebui să-l luăm în seamă prea des, pentru că nu indică nimic. Vârsta este de fapt măsura a ceea ce suntem, este felul prin care ne dăm seama că n-a fost în van totul și că mai avem bună vreme de parcurs.
Eu de felul meu sunt un om liniștit, simplu, fără a avea vreodată ifose de vreun fel. Chiar dacă mulți mă consideră, eronat, înfumurat, sunt de fapt contrariul, plăcându-mi mereu să fiu popular, să comunic, să vorbesc și să povestesc cu oamenii, în limita timpului și a dispoziției mele. Firește că de multe ori sunt obosit. Și chiar mă gândeam zilele acestea la oboseala noastră, la felul în care ne extenuăm din dorința absurdă de a fi cât mai buni, mai performanți, de a avea și a dărui. Lăsăm astfel în plan secund consecințele care au, fără a cuprinde tăcerile în ele, efect devastator.
Viața noastră e un cumul de oameni și gânduri, de episoade care nu pot trece foarte simplu cu vederea, de priviri și circumstanțe, de iubiri și dezamăgiri, de timp și spațiu. Acesta nu e un joc, cum au mulți impresia, nu e ruletă sau destin, e doar un dar pe care trebuie să-l prețuim și să-l păstrăm cu mâinile și forțele noastre! Am învățat, în ani, că sunt toate trăirile celor care-au așezat în mine zâmbetul lor. Nu-i las la o parte și mă întorc, de fiecare dată, cu bune și rele, la vorbele lor, la amintiri, la momentele geniale pe care le-am trăit împreună.
Stau de multe ori și mă întreb de ce ne-am înverșunat atât de tare, de ce vrem cu orice preț să sufere cineva, de ce ne dăm interesanți și ne place să ieșim în evidență? Eu nu am în general conflicte cu nimeni, sunt un om, prin structura mea, împăciuitor și răbdător, iar atunci când mă enervez, încerc, pe cât se poate, să-mi temperez impulsurile și să nu las loc interpretărilor, luptând mereu pentru adevărul în forma lui onestă, spusă decent, cu nenumărate argumente.
Muzica nu are niciodată graniţe, nu poate să încapă în cuvinte şi nici definită nu poate fi. Eu unul mi-am construit un fel de scut de autoapărare prin muzică. Nu doar că o cânt şi o ofer lumii, dar viaţa mea, diferită de piesele pe care le scot, e ghidată după muzică. Iar zona aceasta are nenumăraţi eroi, idoli diverşi, în funcţie de preferinţe şi de educaţie. Azi vreau să vă vorbesc despre un om care merită statutul de idol. Este una dintre ultimele întâlniri care mi-au adus împliniri. Mi-aduc aminte că eram puştan şi văzusem la televizor filmul „ŞATRA”.
Dragii mei,
Știu. Nu sunt pe placul vostru. Muzica mea, deși diversă, nu reușește să ajungă printre preferințele voastre. Emisiunile, spectacolele, picturile și toate proiectele mele vă lasă reci, indiferenți și nu reușiți să empatizați în niciun fel cu ceea ce fac eu. Respect asta, ba mai mult decât atât, îi apreciez pe oamenii care nu fac sau spun lucruri din complezență doar ca să dea bine. Îi stimez enorm pe cei care au gusturi definite și principii clare, venind mereu cu argumente atunci când nu le place ceva. Știu și e firesc să nu fim iubiți de toți cei care ne-nconjoară. Ar fi plictisitor să fie așa.
Read more: SCRISOARE PENTRU CEI CARE NU MĂ PLAC
De când eram mic, de-o șchioapă, prin casă, cu al mamei caiet de versuri după mine și cu tata care mă înregistra pe un casetofon Kashtan, muzica lui mă fascina, mă purta într-o lume specială în care-mi doream și eu să ajung, lumea formidabilă a „șlagărelor românești”. Între timp am crescut, am venit la București, am făcut orele de canto cu George Grigoriu, iar mai apoi mi-a devenit profesor la facultate. Marius Țeicu este unul dintre cei care mi-au marcat drumul. Și o spun fără niciun fel de apăsare că este omul șlagărului românesc, cu o melodicitate formidabilă, reușind să-și creioneze un stil propriu. Dar poate că mai special decât activitatea lui este caracterul, felul de-a fi, bunătatea sa și generozitatea de a oferi, din simplitatea sufletului său, lecții de viață și de muzică.
Se spune că arta are rol vindecător, are puterea de a lumina și de a găsi în noi cele mai frumoase și mai depline înțelesuri. Ea schimbă cumva, cu voința noastră, în bine, fiecare parte mai puțin colorată a vieții. Eu m-am refugiat în artă, indiferent de forma ei. Mi-am dat seama, încă de copil, că asta știu să fac cel mai bine și cumva, fără să vreau neapărat, ea m-a ales.