Am căutat mereu să fiu modest. Nu mi-a plăcut să ies în frunte dacă n-am ceva de spus și am stat în banca mea, poate uneori prea mult, atunci când a fost cazul. Am vrut să dăruiesc lumini prin cântecele mele și cred c-am reușit măcar să luminez vieți, să inspir și să aduc liniști în marea de incertitudini care ne înconjoară. Nu m-am analizat niciodată prea tare, nici nu m-am gândit foarte des la cel care sunt, dar acum, la 43 de ani, mi se pare că am adunat suficiente trăiri și experiențe încât să-mi permit luxul de a-mi da cu părerea despre mine.
Dintotdeauna am iubit muzica noastră ușoară românească. Eram prichindel și mama, la radio, îmi explica despre versuri, compozitori, artiști și-mi hrănea dragostea aceasta de frumos, pe care-am încercat să o duc mai departe. Eu nu am ajuns artist întâmplător. Asta mi-am dorit să fiu, cu ardoare și pasiune, și-am depus efort, am muncit, am sacrificat multe lucruri pentru a intra în inimile voastre și a ajunge, așa cum voiam când eram mic, cu vocea mea, în „caseta“ aceea care-mi oferea mereu emoții, ori de câte ori o deschideam.
Sărăcim. Ni se împuținează din ce în ce mai tare actorii măreți ai scenei românești. Deși asta ar trebui să ne trezească la o realitate crudă, continuăm, din păcate, să-i uităm, să-i lăsăm în trecut, fără a le recunoaște pe deplin valoarea, demnitatea și importanța supremă la dezvoltarea culturii. Actorii sunt, de departe, măști ale unui adevăr artistic, sunt figuri ce ard și transmit, sunt făuritori de frumos și, credeți-mă, țara aceasta are și a avut, în teatru, nume emblematice.
Cred în vorbele din bătrâni şi mai cred în zicala care zice că omenia, în zilele noastre, este o întâmplare, un fapt măreţ, care trebuie scos în evidenţă. Iar omenia aceasta pe care o tot trâmbițez eu nu stă în câteva fraze, ci în gesturi precise, în fapte care ne arată că nu suntem singuri pe acest pământ, că vrem semeni și prieteni și că bunătatea nu e ceva venit de pe altă lume. De ce oare, dacă putem fi buni și calzi, să nu o facem? De ce să nu arătăm și altora că suntem altruiști?
Se zice că eu sunt copilul cu mai multe mame. Dar nu mă deranjează asta, dimpotrivă. Ba chiar este o onoare să știu că mă bucur de dragoste părintească înzecit, primind și sfaturi, având și bucurii nemăsurate. Totuși, dincolo de mama mea, Eugenia, există mama din cântec, omul care mi-a arătat cum să iubesc și să prețuiesc folclorul, omul alături de care, de mai bine de 15 ani, împart bucurii și tristeți - doamna cântecului popular românesc, Irina Loghin.
De multe ori mă gândesc la timp. Nu-s absurd să vreau să-l fac să stea și nici nu încerc să-i găsesc scuze adecvate mereu. Nici nu-mi imaginez că s-a comprimat și că acum, față de altădată, e mai scurt. Doar că se duce rapid și de cele mai multe ori ia cu el chipuri și doruri, sentimente puternice și imagini pe care n-ai cum să le întorci. Se zice că timpul ar trebui să-ți fie prieten. Eu unul nu prea cred în astfel de alăturări, pentru că, păi ce să vezi?!, chiar și egoiști să nu fim, timpul nu e în favoarea noastră și nici mari servicii nu ne face... N-am temeri cu privire la trecerea lui, nu asta vreau să punctez. Știm de la începutul începutului că ața se scurtează și că ne apropiem de un inevitabil.
Amintirile mele exacte încep de pe undeva de la vârsta de 4 ani. Eram ca un haiduc, plin de vervă și dornic de cântat. Mărturie stau casetele pe care mă înregistra tata interpretând de zor șlagărele vremii. La noi în casă era obiceiul să ascultăm tot ce se lansa, să luăm discurile de vinyl și să ne scriem versurile cântecelor. Așa am ajuns ca piesa mea preferată de-atunci să fie o creație marca Ion Cristinoiu - „TAINA NOPȚII“. Interpretă, minunata Mirabela Dauer. Nu-mi imaginam că peste ani vom deveni prieteni apropiați, vom face spectacole și turnee împreună, având două duete speciale. Mirabela mă fascina cu glasul ei, copil fiind eu pe atunci.
Mai există oare prietenie adevărată și devotament pe lumea aceasta? Nu e întrebare retorică și nici nu vreau să fac vreo dramă existențială din asta. Dar pur și simplu mi se pare că noțiunile s-au uitat pe parcurs și am ajuns, cu toții, fără să vrem, într-un fel de capcană în care nu prea mai prețuim anumite valori simple, de bază, care ne-ar putea face viața mai frumoasă. Nu mă bat cu pumnul în piept că sunt vreun perfect. Am suficiente lacune și o mulțime de lucruri de învățat în continuare, experiențe de trăit și lecții care să mă pună pe gânduri.
Niciodată n-am crezut că vârsta ar fi un impediment pentru ceva. Ba dimpotrivă, am impresia că oamenii care mai adaugă ani în rândul experiențelor, capătă înțelepciune, vitalitate și cumva, invers proporțional cu ce scrie în buletin, devin din ce în ce mai plini de frumos și de dorințe nebune de a fi în pas cu cei din jurul lor. Vârsta e o cifră, un nesemnificativ detaliu pe care n-ar trebui să-l luăm în seamă prea des, pentru că nu indică nimic. Vârsta este de fapt măsura a ceea ce suntem, este felul prin care ne dăm seama că n-a fost în van totul și că mai avem bună vreme de parcurs.
Eu de felul meu sunt un om liniștit, simplu, fără a avea vreodată ifose de vreun fel. Chiar dacă mulți mă consideră, eronat, înfumurat, sunt de fapt contrariul, plăcându-mi mereu să fiu popular, să comunic, să vorbesc și să povestesc cu oamenii, în limita timpului și a dispoziției mele. Firește că de multe ori sunt obosit. Și chiar mă gândeam zilele acestea la oboseala noastră, la felul în care ne extenuăm din dorința absurdă de a fi cât mai buni, mai performanți, de a avea și a dărui. Lăsăm astfel în plan secund consecințele care au, fără a cuprinde tăcerile în ele, efect devastator.
Viața noastră e un cumul de oameni și gânduri, de episoade care nu pot trece foarte simplu cu vederea, de priviri și circumstanțe, de iubiri și dezamăgiri, de timp și spațiu. Acesta nu e un joc, cum au mulți impresia, nu e ruletă sau destin, e doar un dar pe care trebuie să-l prețuim și să-l păstrăm cu mâinile și forțele noastre! Am învățat, în ani, că sunt toate trăirile celor care-au așezat în mine zâmbetul lor. Nu-i las la o parte și mă întorc, de fiecare dată, cu bune și rele, la vorbele lor, la amintiri, la momentele geniale pe care le-am trăit împreună.