Imaginea lui Radu Beligan mi-a adus în minte începuturile cinematografiei române. Complexul Buftea, proiectat în 1949, era cotat al zecelea pe plan mondial ca mărime şi facilităţi. A fost construit din raţiuni ideologice ale epocii, fiind arta cea mai populară, cu impact uriaş la public. Construcţia sa a început în 1950, în aria Parcului Ştirbei, pe malul Lacului Buftea - cadru natural minunat. Studiourile au fost construite de arhitecţi sovietici şi români. În următorii patru ani s-au ridicat platourile, studioul de sunet, cel de prelucrare al peliculei, de efecte speciale ş.a.m.d. În paralel, s-a turnat şi primul film vorbit românesc, „Răsună valea”, sub bagheta regizorului Paul Călinescu. În distribuţie: Radu Beligan, Eugenia Popovici, Geo Barton şi alţii. Eram deja la liceu şi, bineînţeles, după ce l-am vizionat, a început şi pasiunea mea pentru cinematograf. Beligan juca un rol de malagambist amuzant, criticat pentru comportamentul său libertin, un firicel de om, ca o trestie, dar cu mare succes la public. În acelaşi timp, juca roluri importante şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se vorbeşte mereu despre o anume deosebire între actorul de film şi cel de teatru. Desigur, sunt elemente care diferenţiază cele două specialităţi, dar la noi, la începutul cinematografiei, erau folosiţi actori din teatre, care au escaladat cu talent condiţiile tehnice cerute de film, realizând astfel roluri remarcabile. După câţiva ani, a venit o generaţie educată la Facultatea de Cinematografie, care s-a integrat din mers. În continuare, cei mai buni actori de teatru au făcut şi film. Deşi „Răsună valea” a fost considerat primul film românesc, trebuie să ne amintim că, în 1912, s-a născut pelicula „Războiul de independență” şi, în 1944, „O noapte furtunoasă”. În distribuţie apar Marusica Maximilian şi Florica Demion, care au rămas ani întregi în teatru. În 1960, studioul a fost gata şi a avut o zestre de 10 filme: „Moara cu noroc” cu Geo Barton şi Ioana Bulcă, „Erupţia”, cu fiica lui Gheorghiu-Dej, care se pare că a ajutat studiourile cu achiziţii tehnice, „Scurtă istorie”, creat de Ion Popescu-Gopo, premiat, de altfel, la Cannes. Satul Buftea s-a transformat imediat într-un orăşel, iar locuitorii săi s-au calificat în cele peste 100 de profesii ale filmului, complexul cinematografic devenind punct de interes pe harta cinematografică a lumii. Unele filme realizate aici au primit consacrare internaţională: „Pădurea spânzuraţilor” - cu premiul de regie la Cannes Liviu Ciulei, „Răscoala”, cu premiul de regie Mircea Mureşan sau „Duminică la ora 6”, cu Irina Petrescu şi Dan Nuţu, cu premiu de regie Lucian Pintilie. Succesul la public a fost uriaş dacă într-o ţară cu 20 de milioane de locuitori filme ca „Dacii” şi „Mihai Viteazul” au înregistrat 10 milioane de spectatori. Regizori de prestigiu şi actori de reputaţie mondială ca Orson Welles, Laurence Olivier, Jean Marais, Marina Vlady şi mulţi alţii au filmat pe platourile de la Buftea şi au fost încântaţi de performanţa dotărilor tehnice, de profesionalismul echipelor şi de bunăvoinţa românilor. Ar fi multe de spus şi voi reveni, mulţumindu-i domnului Constantin Pivniceru pentru informaţiile ce mi le-a pus la dispoziţie prin cartea sa „Amintiri din activitate”, scrisă cu dragoste şi cu pasiune pentru film.
Am tot vorbit despre succese, dar ştiţi şi dumneavoastră că nu totul în viaţă este roz, deci şi în teatru există înfrângeri. Ele te pot urmări ani întregi cu întrebări. De ce? Cu ce-am greşit? De ce te-ai implicat în proiectul acela? Și toate acestea devin lecţii pentru viitor. Orice nou proiect începe să-ţi pună întrebări, altele şi altele, pentru a nu te mai întâlni cu gustul amar al eşecului. Am întâlnit puţine înfrângeri, pe care nu le-am uitat niciodată şi n-am încetat să mi le reproşez. Una dintre acestea a fost „Steaua fără nume” (1966) de Mihail Sebastian. Tocmai se realizase filmul cu Marina Vlady, Jean-Pierre Cassel şi Cristi Avram. Se turnase în România şi avusese un mare impact la public. Pe acelaşi text, spectacolul nostru era gândit ca o comedie muzicală. Regizor - Sanda Manu, compozitor - Camelia Dăscălescu. Profesorul Miroiu era Silviu Stănculescu (foto 1) şi Mona, subsemnata. Nu jucasem niciodată un rol de cochetă romantică şi am pornit la treabă inconştientă. N-am sesizat că nu aveam nimic comun cu personajul în fiinţa mea: o anumită detaşare de realitate, o stare de nefericire permanentă în căutarea iubirii ideale. Mona vine dintr-o societate frivolă şi rămâne uimită în faţa timidului căutător în stele. Celălalt partener era Iurie Darie, reprezentantul lumii nebune de care fugise. Povestea în sine e frumoasă, chiar dacă, până la urmă, nu învinge iubirea. Sanda Manu a fost şi este o regizoare foarte bună şi, în acelaşi timp, un pedagog excelent. Cu toate eforturile depuse, spectacolul n-a strălucit. Deşi ne-am străduit şi eu, şi Silviu, nu am reuşit să stabilim între noi niciun moment de emoţie. De ce? Pentru că, de fapt, eu n-aveam ce căuta în acest rol. Iura, care era personajul negativ, era cuceritor. Într-un costum alb, impecabil, cu păr bogat, cu o siluetă de invidiat, a fost preferatul serii. N-am dormit nopţi întregi tot reproşându-mi de ce am acceptat rolul, de ce n-am simţit de la început că nu voi reuşi. Am învăţat ceva important din această experienţă, că nu voi putea juca niciodată femei cochete, rupte de realitate, oricât ar fi ele de încântătoare. De aceea, mai târziu, am refuzat rolul Ranepskaia din „Livada de vişini” a lui Cehov, spre surprinderea regizorului Lucian Giurchescu. M-am simţit întotdeauna bine în scenă când n-am fost nevoită să fac pe frumoasa. M-am răcorit însă şi am mai uitat de eşec când am jucat-o pe madam Filofteia din „Preşul”, cu un halat amărât, cu o pereche de târlici şi cu o umbră de mustaţă. Acestea au fost singurele elemente care m-au ajutat să duc această piesă 18 ani cu casa închisă. Spectacolele mi se păreau uşoare, o plăcere. Distribuţia era senzaţională şi poate aici ar trebui să-l amintesc pe Pusi Băltăreţu, un uriaş cu ochi albaştri şi cu suflet de copil, care avea perspectiva unei cariere strălucite dacă o boală nemiloasă nu l-ar fi doborât. Pentru că veni vorba despre Iura, care, la ora aceea, făcea mult film, vă arăt o fotografie inedită. Iurie, blond (foto 2), în filmul „Răutăciosul adolescent”, în regia lui Gheorghe Vitanidis.
Sărbătoarea de la Teatrul de Comedie mi-a adus în minte o perioadă a vieţii mele în plină dezvoltare. În 1969 eram deja vedetă de revistă, nelipsită din emisiunile de divertisment, zilnic pe posturile de radio şi adăugaţi la acestea turneele de mare succes de la Paris, Berlin sau Italia. Când a venit propunerea domnului Lucian Giurchescu să joc la Comedie eram în dilemă. Tocmai mă căsătorisem cu Mihai Maximilian, cel mai bun scriitor de revistă. Toţi spuneau: „Rămâi la Teatrul Tănase pentru că-l ai pe Puiu alături”. Doar Puiu a fost singurul care m-a încurajat să atac şi marele repertoriu. Am intrat în pline repetiţii cu piesa „Un om, egal un om” a lui Bertolt Brecht. Faptul că eram deja foarte cunoscută era un avantaj pentru teatru. Îl aveam partener direct pe Mihai Pălădescu, care friza genul, dar care în viaţa de zi cu zi era o persoană dificilă. Surpriză! Mişu, cum îi spuneam noi, s-a deschis ca o floare de primăvară şi m-a ajutat să trec la spectacolul de anvergură. Cu noi juca şi Iorgu Albulescu, actor de o inteligenţă sclipitoare, cu o putere mare de a discerne enigmele acestei profesiuni aparent uşoare. M-a impresionat şi mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. La al doilea spectacol Brecht, „Mutter Courage”, am fost parteneră cu o actriţă care ne-a părăsit de mult, Marcela Rusu, care aducea în scenă o naturaleţe cuceritoare. Tot la acea vreme, decana de vârstă a teatrului era Nineta Gusti, un personaj ieşit din comun, din familia pictorului Tonitza, extrem de talentată şi de cultivată. Era din generaţia Giugaru, Birlic, Elvira Godeanu şi fenomenala Aura Buzescu. Când mi-o amintesc, lăcrimez, căci m-am bucurat de preţuirea sa. Iubea Revista şi reţinea mereu două locuri în rândul întâi. Primul succes-bombă a fost piesa „Preşul” de Ion Băieşu. În rolul principal, o servitoare de bloc răutăcioasă, dar plină de haz, a fost invitată iniţial să joace Eugenia Popovici, actriţa Teatrului Naţional. A intrat în repetiţii, dar neavând încredere în text, a renunţat. Regizor era Iani Cojar, fostul meu profesor. Nu uitaţi, eu veneam de la Revistă şi, conform ideilor preconcepute, nimeni nu credea că cea care cobora pe scări cu trenă şi coroană de ştrasuri ar putea juca servitoarea decăzută din piesa lui Băieşu. Singurul care credea în reuşita mea era cel care-mi îndrumase paşii în facultate, Cojar. I-am propus un deal: începem să repetăm, dar dacă vedem că nu ne iese treaba renunţăm fără supărare. Am reuşit! Astăzi, după 45 de ani, mă opresc spectatori pe stradă care mărturisesc că au văzut piesa de 10-15 ori. Era o baie de râs, şi când ajungeau la teatru uitau de toate relele. Mulţi spectatori plecau din sală exclamând cu admiraţie: „Nebună-i Stela asta”! Mă iertaţi, am depăşit deja spaţiul meu, aşa că altădată o să vă mai povestesc întâmplări din viaţa Teatrului de Comedie.
Acum 54 de ani, maestrul Beligan a hotărât să înfiinţeze un teatru nou. Şi-a ales nişte actori excelenţi din diverse teatre şi astfel s-a născut Teatrul de Comedie în sala Teatrului Tineretului. Formula s-a dovedit foarte bună şi a început drumul cu câteva piese excelente, iar alături i-au stat doi regizori de marcă: David Esrig şi Lucian Giurchescu. Se pune în scenă „Troilus şi Clesidra”, „Umbra”, „Rinocerii”, spectacole fenomenale cu artişti deosebiţi ca Gigi Dinică, Marin Moraru, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, bineînţeles, în frunte cu Radu Beligan. „Rinocerii”, piesa lui Eugen Ionesco, primeşte cronici extraordinare, iar Ion Lucian este socotit un mare actor de nivel european. „Troilus şi Clesidra” cu Gigi Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Vasilica Tastaman şi Sanda Toma este, de asemenea, o revelaţie. Trupa se leagă şi este socotită în ţară ca o familie perfectă, preocupată doar de creaţie. Eu am urcat în această barcă a Teatrului de Comedie în anul 1969. Vasilica cu soțul său, fotbalistul Jenei, tocmai plecase în Turcia, iar teatrul programase în repertoriu „Un om egal un om” de Brecht. Acesta ne era atunci un autor foarte preţuit şi cerea neapărat o actriţă care trebuia să cânte. A căzut norocul pe mine şi am fost primită cu braţele deschise în trupa teatrului socotit cel mai interesant din Bucureşti. Lucian Giurchescu era specializat, şi în teorie, şi în practică, în Brecht, iar autorul avea un mod special de a relata viaţa. Pasajele muzicale numite „Songuri” erau puse în scenă cu o mică orchestră şi erau, de fapt, concluzii la acţiunea piesei. Mai apoi am jucat „Mutter couraje”, tot un Brecht, „Peţitoarea”, „Trei surori”, „Voipone”, „Plicul lui Rebreanu”, „Un Hamlet de provincie” şi să nu uităm marele succes cu „Preşul” lui Băieşu, care s-a jucat 18 ani cu casa închisă. M-am plictisit? Nu! Spectacolul era în fiecare zi din ce în ce mai bun, căci aveam parteneri pe: Vulpe, Şeptilici, inegalabila Vasilica, Băltăreţu şi Giurumia. Am jucat „Mandragora” cu Albulescu şi cu Tapalagă şi multe alte succese. Plecasem de la Revistă, dar n-am părăsit-o, căci anual făceam un spectacol de mare succes la Boema. Şirul Boemelor scrise de Puiu Maximilian şi muzica de Veselovski au rămas în amintirea spectatorilor până astăzi. Şi uite aşa au trecut 54 de ani de activitate şi ștacheta calităţii nu a scăzut niciodată. Între timp, Beligan a plecat la Naţional şi, după ce s-au scurs la direcţie mai mulţi artişti, soliditatea echipei a rămas aceeaşi. În ultimii ani, tânărul George Mihăiţă a dovedit, pe lângă talentul deosebit, calităţi extraordinare de manager. A înfiinţat „Festivalul de umor”, scoate anual premiere minunate şi angajează mereu tinere talente. Anul acesta, sărbătorirea a 54 de ani de existenţă a fost un regal. Au venit Radu Beligan, David Esrig, Lucian Giurchescu, Sanda Toma, Marinuş Moraru, Virginia Mirea şi, bineînţeles, toată trupa actuală. S-au oferit trofee şi dovezi de preţuire. Am fost fericită că, deşi am plecat de 24 de ani din această trupă, nu m-au uitat şi mă consideră tovarăşul lor. A fost o seară minunată, cu lacrimi, cu zâmbete şi cu convingerea că, sub bagheta directorului George Mihăiţă, Teatrul de Comedie îşi continuă drumul minunat spre 100 de ani de viaţă.
Vă spuneam odată că nu prea mi-am sărbătorit ziua onomastică din diverse motive. Anul acesta am plecat de Crăciun în Germania. De ce? Aici s-a căsătorit nepoata mea cu băiatul unei foarte bune prietene. Întâlnirea lor a fost întâmplătoare acum câţiva ani şi, până la urmă, a devenit statornică. Am plecat, împreună cu fiica mea, să vedem cu ochii noştri cum şi-au aranjat apartamentul şi să petrecem împreună cu ei o săptămână. Tot întâmplător, biletul meu de avion era pe data de 21 decembrie, chiar de ziua mea. Deci, cum nu ţin să fac petrecere în această zi, am plecat spre Nürnberg la ora 20:00. Avionul a avut întârziere, nicio supărare, şi mi s-a transmis prin telefon că familia nu mă mai aşteaptă, se culcă şi urmează să mă culc şi eu când ajung. Deschid uşa apartamentului şi, deodată, se face o lumină mare, şi ce să vezi! Mă aşteaptă un „La Mulţi Ani!” gălăgios de la o gaşcă de prieteni ce-mi oferă un tort imens, ornat cu fructe, într-un desen nemaiîntâlnit (foto 1). Sunt fericită, şi cupele de şampanie se golesc imediat. Tortul este realizat, bineînţeles, de Rozvita, cofetăreasă de mare talent. Am stat la taclale până târziu în noapte. Oraşul Nürnberg nu este prea întins, dar de o frumuseţe rară. Centrul se află în mijlocul unei cetăţi cu ziduri masive şi cu turnuri spectaculoase, cu aer medieval, cu o catedrală superbă - Frauenkirche (foto 2) - şi nu trebuie să uităm clădirea impunătoare, Tribunalul, unde a avut loc „Procesul de la Nürnberg” şi, de asemenea, acesta este oraşul unde s-a născut marele pictor Dürer. Îl cunosc de mulţi ani, căci aici viaţa comunităţii româneşti este foarte bogată. Anual, la sfârşitul lunii iunie, are loc un festival în piaţa centrală care se bucură de mare succes. Spectacolul este realizat de artişti români şi germani, căci spectatorii, în număr foarte mare, sunt români şi saşi. Am fost şi eu invitată aici de mai multe ori împreună cu Alexandru Arşinel, o dată chiar cu trupa Teatrului Tănase. De asemenea, pe timpul Sărbătorilor de Iarnă se deschide cel mai mare târg de Crăciun din Europa, cu căsuţe colorate venite din capitalele ţărilor partenere, şi unde căsuţa noastră, a României, se bucură de succes, vânzând artizanat românesc la o ţuică fiartă şi la o porţie de sarmale foarte apreciate. Anul acesta s-au vândut 5.000. Scopul vizitei mele de astă dată a fost să văd cum locuieşte nepoata mea şi care este starea sa acolo, departe. Am petrecut seara de Crăciun la ea, într-un apartament strălucitor ca zăpada, alături de un brad mare plin de daruri. Am petrecut şi zilele următoare într-o atmosferă de familie armonioasă. Buru, nepoata mea, este absolventă a Academiei de Film şi deţinătoare a trei premii naţionale importante. Sper ca de aici înainte să-i meargă la fel. A existat mereu o teamă pentru soarta copiilor care au plecat să-şi caute norocul în lume. Teamă pe care am avut-o şi eu. Am observat că nu mai este cazul. Azi, mijloacele de transport rapide sunt la îndemână şi ieftine, putem să ne vedem mai des, iar telefoanele ne mai ostoiesc dorul. M-am întors acasă mulţumită şi mândră.
Mereu se comentează: Ei! Revelioanele de altădată... De ce nu se mai fac la tv Revelioane la fel de frumoase? De ce? Foarte simplu. Pentru că realizarea acestui program era privită cu seriozitate. Se deosebea de emisiunile zilnice sau săptămânale. Revelionul era o mare sărbătoare, oferită ţării de Televiziunea Română şi de toţi artiştii mari. Începeau pregătirile încă din luna octombrie, adunând în echipă pe cei mai mari profesionişti: scriitori - Puiu Maximilian, Octavian Sava, Dan Mihăiescu, Grigore Pop; regizori - Valeriu Lazarov şi Andu Bocăneţ; redactori - o întreagă echipă în frunte cu Ioana Bogdan. Erau prezenţi cei mai mari compozitori: Radu Şerban, Vasile Veselovschi, Temistocle Popa sau Horia Moculescu. Se scria şi se compunea special pentru acest eveniment. Se repeta serios. Venea Baletul de la Tănase, de la Operetă sau de la Operă, actori din toate teatrele şi cei mai mari cântăreţi ai timpului. Programul de lucru era de 24 din 24 de ore, căci toţi eram interesaţi să iasă bine această misiune de sărbătoare. Spre deosebire de angajaţii tv, noi, cei din afară, eram angajaţi la diverse teatre. Deci, dimineaţă la ora 8:00, radio; la ora 10:00, repetiţie la teatru; la ora 14:00, filmare la Televiziune; la ora 19:00, spectacol şi la ora 22:00, din nou filmare la Televiziune până la 4:00-5:00 dimineaţa. Dumnezeu ştie când dormeam, probabil cu capul pe o scară din decor, noroc că eram tineri şi fardul făcea faţă atâtea ore. Schimbări de costume, coafuri şi chiar machiaj, toate cereau un efort în plus. Dac-aţi şti de câte ori am intrat în cadru cu rochia prinsă cu ace de siguranţă, căci Doina Levintza improviza rapid o rochie de seară. Odată, îmi amintesc că trebuia să-l joc pe Demis Roussos şi, pentru că el era gras, poanta era că trebuia să zbor spre tavan doi metri. Trei ore a durat manevra, căci nu erau mijloacele tehnice necesare. Şi când te gândeşti că realizarea părţii muzicale nu durase decât 25 de minute! Eram frântă de oboseală, dar nu conta. S-a bucurat de succes. Când credeam că totul e gata, urma vizionarea. Nu era vorba numai despre probleme politice, cunoşteam situaţia şi evitam anumite lucruri sau le făceam să treacă neobservate, dar erau şi lucruri pe care trebuia să le refacem tehnic, şi iată cum o luam de la început. Emoţia se prelungea până spre 27 decembrie, când, în sfârşit, se aşeza liniştea, căci era dat avizul final. Se muncea deci cam trei luni întregi pentru o singură noapte, care ne dădea o satisfacţie extraordinară. Lumea ne oprea pe stradă, ne felicita, toţi ne simţeam responsabili, de aceea şi azi oamenii îşi amintesc de Revelioanele noastre, realizate cu multă muncă. Şi vreau să vă amintesc că aveam un mare producător, Tudor Vornicu, un om inteligent şi curajos, care dirija această orchestră uriaşă a Sărbătorii de Revelion.
Nu pot vorbi despre zilele noastre fără a-mi aduce aminte de ce a fost înainte, în copilărie. S-au scurs mulţi ani de atunci. Am trecut prin şcoala de la Braşov cu brio, am făcut facultatea la Bucureşti fără probleme. Nu aveam mari pretenţii, eram învăţată cu lipsurile. Voiam ceva nou, o fustă, să zicem, cumpăram 70 de centimetri de material şi coseam în urma acului fusta mea nouă, cu crăpătură pe piciorul stâng, care se chema, şic, randevú. Crăciunul era doar câteva zile de vacanţă, la mama acasă, după care mă grăbeam să mă întorc la Bucureşti, căci aici ne distram cu colegii. Se făceau „ceaiuri”, nişte petreceri organizate la unul dintre colegii bucureşteni acasă şi fiecare aducea ce putea: fursecuri, sandvișuri, lichior de casă. Alcool nu prea se obişnuia. Pomul de Moş Gerilă, căci se schimbase Moş Crăciun la faţă, se întâlnea mai rar, de parcă am fi fost vinovaţi că există. Slavă Domnului că a trecut perioada aceea nenorocită, când stăteai cu frica-n sân tot timpul şi te prefăceai că nu cunoşti drumul adevărat al vieţii. Astăzi, poţi să decizi singur ce vrei şi ce-ţi place. Sărbătorile religioase au fost repuse acolo unde se cuvine şi ne bucurăm din plin de ele. Am uitat de Moş Gerilă tovărăşesc, care ne aduna la trei biscuiţi şi la o sticlă cu bere, şi am început să ne bucurăm cu adevărat de naşterea Domnului Iisus, de imaginea ce-o ştim din copilărie cu ieslea Pruncului Sfânt şi cu magii în jurul Său. Ce atmosferă de pace! Astăzi nu ne lipsesc bradul împodobit, înconjurat de zeci de cadouri, masa plină de bunătăţi, de fructe şi de cozonaci aurii. Fiecare se străduieşte să fie mai bun cu cei din jur.
A venit iarna, cu frumuseţea şi cu neplăcerile ei. De ce oare pe vremuri sesizam numai partea ei frumoasă? Oare pentru că părinţii purtau pe umeri toate necazurile şi noi aveam gândul numai la omul de zăpadă şi la săniuţele care alunecau pe derdeluş? Probabil. Oricum, era mult mai puţină aglomeraţie. Zăpada se aşternea liniştită şi îmbrăca străzile mai multă vreme şi mocirla nu ne mânjea atât de tare. Deşi, dacă mă gândesc bine, nu era nici atunci prea uşor. Moş Nicolae nu bătea la toate porţile, portocalele veneau rar, iar unii copii nici nu ştiau ce este aceea o banană. Nu văzuseră niciodată. Eram în piaţă şi o mamă cu un copil alături a cumpărat o banană. Copilul a întrebat: „De ce luăm numai una?” N-a primit niciun răspuns. Apucam brazi foarte rar, iar podoabele erau decupate din hârtie colorată, beteala, improvizată tot din hârtie făcută sub formă de lănţişor, iar lipici... nici vorbă. Doar făină înmuiată cu apă, care, uscată, se dezlipea repede. Steaua era o sită îmbrăcată în hârtie aurie, și pe ea lipeam câteva abţibilduri cu capete de îngeraşi şi multă hârtie creponată. Omul de zăpadă îl ridicam repede. Doi cărbuni pentru ochi şi un morcov pentru nas erau uşor de găsit. Doar pentru căciulă, la disperare, se mai folosea oala de noapte. Mama, maestră la împletit, punea la poalele pomului ciorăpei şi pulovăraşe împletite, cu model foarte frumos. „Moş Crăciun aduce ce-ai nevoie”, sublinia ea, şi o credeam. Cu masa cea mare de Ajun era mai greu. Făceai multe temenele să obţii carne, ouă, cârnaţi, ba chiar şi fasolea nu se găsea pe toate drumurile. Murături aveam, căci mama era pricepută la toate. Venită din Basarabia în 1944, femeie cu cap, s-a străduit să ia post în Ardeal. Ştia că aici sunt oamenii mai gospodari şi spera să se descurce mai uşor. Cu timpul, a învăţat să taie şi porcul, să-l prepare în casă şi să-l conserve pentru câteva luni. Învăţam la aceeaşi şcoală cu mama. Când veneam amândouă acasă, îmi spunea: „Mâncăm în cinci minute!” Zis şi făcut. Punea tigaia pe foc, scotea din garniţă o lingură cu untură cu jumări şi spărgea deasupra două ouă. Pâine nu prea se găsea, era raţionalizată. De aceea, fiecare feliuţă era uscată la cuptor şi aveam astfel o lădiţă de lemn plină cu posmagi. Necazurile nu înmuiau inima mamei, şi rezultatele de la şcoală erau urmărite cu stricteţe. Ţin minte că m-a luat de-o aripă într-o zi, m-a dus în clasă şi-a întrebat-o pe învăţătoare: „De ce i-ai dat nota 10, că n-o învăţat nimic zilele astea, joacă fotbal pe maidan!” Învăţătoarea mea, râzând, a potolit-o; aveam o memorie bună şi nu-mi trebuia mult să învăţ. Am citit enorm. Asta mi-a îmbogăţit vocabularul, imaginaţia, înţelegerea vieţii. N-am făcut niciodată mare efort pentru a învăţa şi n-am scăzut niciodată sub nota 8,5. Am iubit-o mult pe mama mea şi i-am respectat toate dorinţele. Tata n-a fost cu noi de la 5 ani, era în Siberia şi l-am revăzut abia peste 18 ani. Teatrul m-a urmărit de mică, şi uite că mi-a ieşit!
Săptămâni la rând am făcut planuri de a organiza un turneu în Elveţia. Doamna ambasador Opriş ne-a făcut invitaţia, dar mai trebuia să facem rost de bani. Am bătut la mai multe uşi, şi chiar ministerul ne-a aprobat cererea. Astfel, ne-am pornit la drum. Elveţia nu prea tolerează emigranţi, iar români sunt puţini, dar aleşi. Spre bucuria noastră, ni s-a transmis repede că suntem aşteptaţi, nu în două, ci în cinci oraşe. Când ni s-a spus că sălile vor fi arhipline am pornit la drum. Doamne, frumoasă ţară! Un amestec de munte, de lacuri şi de întinse pajişti pe care pasc nenumărate văcuţe pătate. Cred că ele tund iarba, căci în urma lor rămâne un gazon perfect. Când te uiţi în jur te întrebi cum şi-au păstrat autenticitatea arhitectonică sub avalanşa modernismului care a invadat Europa. Castele, biserici, case într-o armonie perfectă, aceasta este Elveţia. Curăţenia este perfectă, farmaceutică. Porţiunile în care au fost oraşele vechi sunt păstrate intacte, străduţele foarte înguste, casele şi ele joase, cu grinzi aparente, buticuri mici cu suveniruri brodate cu modele artizanale, flori, flori şi iar flori. Totdeauna m-au uimit muşcatele de la ferestrele oraşelor germane, dar aici parcă s-au întrecut cu totul. Primul oraş, Freiburg, cu o catedrală superbă, ne primeşte într-un hotelaş mititel care se cheamă „Vulturul”. Camere mici, dar foarte curate şi cochete, jucăm într-o sală de teatru, deci condiţii perfecte. Plin, succes mare. În zori, plecăm la Lugano şi, de-a lungul şoselei, ne însoţeşte un lac uriaş, ca o mare pe o parte, iar pe cealaltă, munţi înalţi cu brazi subţiri ce privesc spre cer. Lugano ne găzduieşte doar o noapte, căci a doua zi avem spectacol la Neuchâtel. Spre norocul nostru, gazda, doamna consul Marinela Somazzi, ne invită la o plimbare prin locurile importante şi ne satisface curiozitatea. Am mâncat într-un restaurant italienesc amuzant şi ne-au servit dintr-un vas uriaş, făcut dintr-o roată de caşcaval (foto 1). Una dintre ciudăţenii mi s-a părut mulţimea de dovleci din faţa diverselor locaţii. Am aflat că e o tradiţie veche ca în lunile de toamnă să se mănânce supe de dovleac şi multe alte preparate. El, dovleacul, ornează pragurile caselor ca un simbol al prosperităţii. Ultimul oraş a fost Lucerna, care este socotit cel mai frumos şi mai vizitat de turişti. Am locuit într-un hotel cu bostani la intrare (foto 2), într-o piaţetă rotundă, străjuită de foste grajduri amenajate absolut superb. În această ţară se simte un extraordinar simţ estetic, ce funcţionează în toate domeniile. Nimic nu supără ochiul, nimic nu e dizgraţios. Spectatorii noştri români ne-au aplaudat cu frenezie și ne-au primit cu braţele pline de ciocolată.
În anii ’60 funcţiona un Festival Naţional al Tânărului Actor. Eu jucam la Braşov, rolul Luluța (foto 1) din piesa „Chiriţa”, cu care ne-am prezentat la concurs. Deşi nu m-am aşteptat, soarta m-a favorizat şi am luat premiul I pe ţară pentru un rol secundar. Uraaa! În sală era un mare regizor de la Teatrul de Revistă, pe nume Nicuşor Constantinescu. Încântat de prezenţa mea, m-a invitat să joc la „Tănase”. Hotărârea nu era prea uşoară, căci eu abia terminasem Facultatea de Teatru şi gurile rele care nu iubeau genul nu mă îndemnau s-o fac. Eu jucasem la Braşov mai multe spectacole în regia domnului Sică Alexandrescu de la Teatrul Naţional. Am îndrăznit să-i cer un sfat, şi răspunsul lui a fost: fetiţo, du-te repede la Revistă, căci, dacă ai să dai acolo lovitura, joci Julieta când vrei tu! Asta a fost hotărâtor. S-a dovedit apoi că în acest gen aşa-zis uşor mi-am găsit vocaţia, legătura de la inimă la inimă cu marele public, care m-a declarat adevărată vedetă. Iată cum am ajuns să joc şi la Paris. Tot o întâmplare a fost. Interpretam, într-un spectacol selectat pentru turneu, un cântec cunoscut „Glasul roţilor de tren”. Apăream într-un colţ, luminată de un spot și îmbrăcată în costum naţional. Nu ştiu ce-o fi simţit domnul Coquatrix (foto 2), directorul Teatrului Olympia, cert este că i-a cerut regizorului nostru, domnul Dinescu, să mă plaseze vedetă a spectacolului cu număr de prolog, cu un show central şi un final frumos cu tot baletul pe cântecul „Nu mă uita când altă dragoste vei întâlni”. Uneori, nici nu-mi vine să cred că am avut o asemenea şansă. Ştiţi şi dumneavoastră că la români este un obicei. Dacă te întorci din străinătate cu un succes mare, devii şi acasă apreciat. Sigur, aveam norocul că Televiziunea Română era în plină dezvoltare, iar Tudor Vornicu, curajos, iniţia mereu nenumărate proiecte. Totul a fost în favoarea mea. Eu m-am pus pe treabă cu sârg. Am făcut radio în fiecare dimineaţă, am făcut televiziune cât cuprinde, am făcut tot ce depindea de mine ca să iasă totul bine. Am fost disciplinată, modestă şi la locul meu, iar firea mea deschisă şi sinceră mi-a făcut în jur numai prieteni. Am învăţat mereu meserie. Am jucat mult cu unul dintre cei mai buni comici ai acelor timpuri, Mircea Crişan (foto 3). Profesionist impecabil, Mircea era o şcoală de comedie. A fost tentat, din păcate, de mirajul Occidentului şi, în 1967, a rămas în Franţa, mare pierdere pentru teatrul românesc. L-am întâlnit mai târziu în Germania, am jucat cu el în Israel şi acum câţiva ani am avut onoarea să-i înmânez Premiul de Excelenţă în cadrul Galei UNITER de la Sibiu.
Au început să se rostogolească amintirile în fiinţa mea ca o avalanşă nebună: mii de imagini, de întâmplări, de feţe zâmbitoare. Tot ce am cunoscut şi am îndrăgit în drumurile noastre cu turneul „Caviar, vodcă şi bye, bye”. Ce mare rol are în viaţa noastră întâmplarea! Nici nu ştii de unde se naşte un cuvânt ce începe să crească, să se dezvolte şi să devină realitate. Prin anul 1998, mă aflam în studioul Radio, convocaţi de veşnic neliniştitul creator Dan Puican. Avea o piesă foarte bună, scrisă de George Astaloş (foto 1), care trata căderea zidului Berlinului. Text deci de mare actualitate. Întâmplător, la data aceea, Astaloş era în ţară şi, la rugămintea noastră, a asistat la imprimare. Încântat la final, a afirmat că este cea mai bună interpretare pe care a avut-o un text de-al său pe scenele europene. El pe atunci locuia la Paris. Tamara, auzind afirmaţia sa, a spus în glumă: atunci, de ce nu ne iei la Paris? Am izbucnit toţi în râs, şi întâlnirea s-a oprit aici. Dar te pui cu Puican? Din clipa aceea n-a mai avut linişte. Deşi piesa era producţie de radio, acesta nu avea bani să ne trimită în Occident, deci trebuia să ne căutăm alte surse pentru drum, pentru cazare şi pentru o diurnă minimă. Oricât de ciudat vi s-ar părea, turneul denumit „Teatrul Naţional de Radio” l-am făcut mereu pe diurnă. Asta nu ne-a supărat însă niciodată. Am străbătut toate cele cinci continente, am făcut drumuri interminabile cu avionul sau cu maşina şi, oricât am fi fost de obosiţi, seara, la destinaţie, jucam un spectacol de două ore şi jumătate cu plăcere şi primeam fericiţi aplauzele publicului. Şi uite aşa am început primul nostru drum spre Paris. Succesul a fost extraordinar. Am locuit într-un hotelaş cochet, situat chiar lângă ambasadă, şi ne-am gospodărit cum am putut doar din diurnă, punând mână de la mână, ca fraţii. Eram doar cinci artişti: Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Eugen Cristea şi regizorul Dan Puican (foto 2). Ni s-a alăturat doamna doctor Mioara Puican, ca un înger păzitor, deci aveam lângă noi o prezenţă grijulie şi pricepută. Zilele au curs repede, căci, Doamne, câte minuni are de etalat Parisul! Vă daţi seama că ce spun acum se întâmpla în urmă cu 18 ani, când băteam zilnic kilometri de la Turnul Eiffel la Arcul de Triumf, de aici la Place Pigalle, apoi la Operă (foto 3) sau în Place de la Concorde. Pentru mine personal, au fost momente de fericire în plus, căci treceam prin locurile unde doi ani la rând, în cadrul celor două turnee cu Teatrul Tănase, am jucat câte 45 de zile la Sala Olimpia, de pe Bulevardul Des Italiens. Cu altă ocazie, o să vă povestesc şi dumneavoastră această minunată perioadă din viaţa mea, când eram foarte tânără şi când visul de a juca la Paris părea ireal şi totuşi s-a întâmplat.
