Pe 24 iunie este Ziua Iei Românești. Aș zice eu că este un eveniment național sau cel puțin așa ar trebui să fie, pentru că în sine costumul popular face parte din identitatea noastră, ca un tot complet, ca un strigăt al străbunilor. După umila mea părere, fiecare român ar trebui să aibă în garderoba sa o ie sau chiar un costum popular, de care să aibă grijă și pe care, cu drag, să-l îmbrace la zilele însemnate.
Sufletul nostru răzbate de multe ori dincolo de orice obstacol care-i apare în cale. Am fost mereu uimit de puterea noastră, a oamenilor, de regenerare, de felul în care alegem să ne revenim și să regăsim motorul care să facă să continue întregul maraton. Suntem ca o carte deschisă pe care n-ai cum să nu o citești, pe care vin mereu și pleacă tot felul de catrene, dar care-și păstrează imprimată, cu litere mici, doar ce o definește și ce i-ar așeza ulterior în descriere o amplă și frumoasă căldură.
Trăim într-o lume care-i pe fugă, pe repede înainte, pe pilot automat, fără frână de mână, uitând să ne oprim o clipă și să cugetăm. Relațiile cu oamenii din jur sunt la nimereală, fără fundament de multe ori, sunt întâmplătoare și parcă lipsa comunicării reale ne-a adus în stadiul unor primate moderne, care-s robotizate și care nu mai știu să înțeleagă esența unei emoții, a unei legături și a simplei împliniri de a fi aproape de un om care este pe aceeași lungime de undă cu tine, la același nivel spi- ritual și intelectual. Toate astea ne-au răpit și încrederea în oameni, dar și în așteptările pe care le avem de la ei.
Există puțini oameni pe lumea aceasta care-și dau sufletul și pentru care nu contează altceva exterior atunci când vine vorba despre profesie, despre dăruire și despre puterea de a ține sub control, din pasiune, o întreagă „armată“ de informație și conținut.
Se tot vorbește zilele astea despre implicarea politicii în muzică, despre Eurovision și despre cum ar trebui ca oamenii să perceapă un anumit act artistic.
Cred că uneori sufletele noastre au nevoie de iubire mai mult decât orice pe lume. Au nevoie de confirmarea acesteia, de un fel de împlinire care nu doar să asigure continuitatea, ci să dea și speranță și încredere în sine.
Deseori mă întreb cum am reușit să-mi așez calea în viață, unde a fost momentul care mi-a dat voință și de unde puterea asta a mea de a trece peste anumite greutăți și a privi tot înainte. Ca la fiecare dintre noi, întrebările acestea devin retorice și-mi dau seama că eu, cel de azi, sunt o plăsmuire de dorință cu noroc, de șanse exploatate la timp cu evoluție.