Uneori viața nu este chiar cum am vrea noi să fie. Uneori, ca să fie bine, e nevoie de sacrificiu, e nevoie de acel strop de înțelepciune prin care arătăm compasiune față de cei de lângă noi.
E ZIUA ROMÂNIEI! Iar se vor îmbulzi toți cu urări, cu steaguri, cu acel soi de patriotism de moment, care n-are valoare și care e doar de suprafață, pentru că majoritatea nu știe cum să fugă mai repede, nu știe cum să lovească mai tare și să adâncească și mai mult, în restul timpului, situația asta complicată în care se află România noastră, pe toate planurile, de la cel cultural, unde-i dezastru, până la celelalte capitole.
Aveam vreo 15 ani jumate și, împreună cu mama, am venit la o preselecție la București, la TVR, pentru un concurs de talente. Mii de copii alături de noi și parcă atât de puține șanse, astfel că mama a hotărât să pună mâna pe telefon și să caute numele Kerestely, să sune și să-l roage pe maestrul să mă vadă.
Fac 30 de ani de carieră. 30 de ani de când am pășit prima oară pe o scenă de mare anvergură, în afara festivalurilor și a teatrului din Turda, scena de la Mamaia. Nu am luat niciun premiu acolo, pentru că erau vremuri complicate din punct de vedere al valorii, dar nu asta a contat atunci, ci faptul că am putut trăi acea experiență.
Iubesc oamenii care fac în viață doar ce-i definește. Profesioniștii care știu că doar de pasiunea aceasta nebună pentru ceva depinde și succesul și fericirea lor. Un astfel de om este Iuliana Tudor.
Totul e pe fugă, pe repede înainte, de zici că suntem la maraton și avem nevoie de medalii. Ei bine, nu, nu ne ridică nimeni statui pentru ce încercăm să facem, nu ne premiază nimeni dacă încercăm să lăsăm în plan secund anumite activități, pentru a cuprinde cât mai mult din altele.
Stau de multe ori și mă întreb de ce ne-am înverșunat atât de tare, de ce vrem cu orice preț să sufere cineva, de ce ne dăm interesanți și ne place să ieșim în evidență?
Am învățat în toți anii aceștia de viață de până acum că nimeni nu-i perfect pe lumea aceasta. E firesc să greșim, e firesc să avem și lipsuri și să ne dorim să fim mai mult, să vrem mai mult și să luptăm astfel pentru toate aceste dorințe majore.
De multe ori suntem dezamăgiți de cei în care ne punem multe speranțe. Ajungem să fim înșelați, trădați, mințiți tocmai de oamenii care ne sunt apropiați, ne sunt confidenți, ne sunt prieteni.
Cred cu ardoare că atunci când ai ceva în minte nu există să nu realizezi acel ceva, indiferent de opreliști, de bariere, de probleme întâmpinate, de lipsuri, oboseli, neșanse și chiar batjocură.