Viaţa nu este altceva decât un zbor neîncetat, un fir care atârnă de ceruri, o tăcere care are nevoie, de multe ori, de imbolduri şi de salvatori. Se spune că nimeni pe lumea aceasta nu poate ajunge să redea, la propriu, viață și speranță. Există astfel de eroi, există persoane care-și pun, din tinerețe, din pasiune, viața, dăruirea, timpul, gândurile și dragostea de oameni, în slujba celorlalți. I-am putea numi îngeri, eroi, salvatori. Își spun doctori și știu sigur că țara noastră are vârfuri în acest domeniu, are numeroși coloși care nu fac altceva cu excepția profesiei. Trec mai departe de emoții, de profesie, de devoțiune și încearcă să păstreze iubiri și împliniri, printre noi, îndepărtând sfârșiturile.
Am învățat în toți anii de viață de până acum că nimeni nu-i perfect pe lumea aceasta. E firesc să greșim, e firesc să avem și lipsuri și să ne dorim să fim mai mult, să vrem mai mult și să luptăm astfel pentru toate aceste dorințe majore. Cumva, perfecțiunea ar fi ceva plictisitor. Sunt mulți oameni care-și doresc asta, dar uită că și slăbiciunile au farmecul lor aparte. Mie-mi place să fiu cât mai aproape de lucrul bine făcut, dar nu transform asta într-o obsesie continuă. Îmi permit să greșesc și știu că astfel totul prinde ulterior o altă formă.
Crud și irevocabil, parcă fără să ne dăm seama, ne pleacă actorii, ne pleacă fericirile artei românești, într-un recurs tăcut, nespus, al uitărilor și-al eternității lor în ambalajul culturii autohtone. S-a dus și doamna Tamara Buciuceanu-Botez și rămânem mai săraci și mai lipsiți de prezența și sfaturile unor oameni de colecție! Eu mă simt onorat că am avut ocazia să cunosc depline caractere, care m-au inspirat și care mă fac, prin amintiri, mai bogat spiritual!
Cred în puterea exemplului și mai știu că nimeni pe lumea aceasta nu s-a născut învățat. N-am venit nici cu barza dintr-un spațiu imaginar și cu toții am primit, mai bună sau mai puțin fericită, o educație din partea părinților noștri. Mai apoi ne-am format în școli și uite-așa, în felul acesta, defilăm azi cu propriile caractere. Povestea asta legată de comportament nu-i așa simplă, doar de scris prin ziare, ci e una extrem de serioasă! Mă uit cu stupoare uneori și văd câtă lipsă de bun-simț și asumare există pe lumea aceasta, cât de ușor aruncă oamenii cu vorbe și judecă, cât de simplu li se pare unora că pot trece prin viață, ca frunza pe uscat, fără a respecta ceva anume.
Nu am foarte mulți prieteni printre artiști. De obicei aceste relații sunt greu de întreținut între noi, iar oamenii nu sunt, de fiecare dată, așa cum mi-ar face mie plăcere să-i văd, altruiști și sinceri. Dar chiar și așa, în ultimii ani, m-am apropiat de câteva suflete speciale, care-s pe aceeași lungime de undă cu mine, care raționează la fel și care iubesc frumosul, trăindu-l cu toată dăruirea. Printre ele, minunata Marina Florea. Ne-am cunoscut prima și prima oară în anii ’90, atunci când eu, un puștan, luam ore cu maestrul George Grigoriu, cel care a lansat-o și pe ea.
Mi se pare fascinant să poți reține detalii și fapte pe care majoritatea oamenilor din jurul tău le lasă în plan secund. Mi se pare formidabil să reușești să îmbini arta oratoriei cu cea a șarmului și cu o bază solidă de informații. Nu sunt multe cazurile în care o persoană poate include toate aceste calități la un loc, dublându-le pe toate cu sensibilitate, cu o frumusețe a caracterului și un altruism cum nu se mai poartă în vremurile de azi. Ei bine, enciclopedia muzicii ușoare românești, jurnalistul și omul de cultură, prezentatorul celor mai frumoase festivaluri, omul cu toate vorbele și informațiile la el, mereu pregătit, Octavian Ursulescu, mă fascinează mereu și continui, de ani buni, să-l studiez, să-i descopăr tainele și să învăț din felul său special de a face această profesie, cu temeinicie și siguranță, cu încredere de sine și un soi de stăpânire excepțională a propriei persoane.
Nu știu cum este exact la voi, dar eu sunt un om răbdător, calm, încercând, cu fiecare moment al vieții mele, să-mi cultiv această stare și să încerc să-i înțeleg avantajele. Ce-nseamnă răbdarea? Păi, e foarte simplu. Înseamnă să poți să-l asculți pe cel de lângă tine, înseamnă să stai să asculți, să gândești și să privești, fără să acționezi absurd, sub imperiul impulsurilor. Răbdarea mi-a adus, în ani, nenumărate satisfacții și m-a făcut să evit conflicte și să văd lucrurile diferit, cumva cu altă privire decât cei din jurul meu.