Crud și irevocabil, parcă fără să ne dăm seama, ne pleacă actorii, ne pleacă fericirile artei românești, într-un recurs tăcut, nespus, al uitărilor și-al eternității lor în ambalajul culturii autohtone. S-a dus și doamna Tamara Buciuceanu-Botez și rămânem mai săraci și mai lipsiți de prezența și sfaturile unor oameni de colecție! Eu mă simt onorat că am avut ocazia să cunosc depline caractere, care m-au inspirat și care mă fac, prin amintiri, mai bogat spiritual!
Cred în puterea exemplului și mai știu că nimeni pe lumea aceasta nu s-a născut învățat. N-am venit nici cu barza dintr-un spațiu imaginar și cu toții am primit, mai bună sau mai puțin fericită, o educație din partea părinților noștri. Mai apoi ne-am format în școli și uite-așa, în felul acesta, defilăm azi cu propriile caractere. Povestea asta legată de comportament nu-i așa simplă, doar de scris prin ziare, ci e una extrem de serioasă! Mă uit cu stupoare uneori și văd câtă lipsă de bun-simț și asumare există pe lumea aceasta, cât de ușor aruncă oamenii cu vorbe și judecă, cât de simplu li se pare unora că pot trece prin viață, ca frunza pe uscat, fără a respecta ceva anume.
Nu am foarte mulți prieteni printre artiști. De obicei aceste relații sunt greu de întreținut între noi, iar oamenii nu sunt, de fiecare dată, așa cum mi-ar face mie plăcere să-i văd, altruiști și sinceri. Dar chiar și așa, în ultimii ani, m-am apropiat de câteva suflete speciale, care-s pe aceeași lungime de undă cu mine, care raționează la fel și care iubesc frumosul, trăindu-l cu toată dăruirea. Printre ele, minunata Marina Florea. Ne-am cunoscut prima și prima oară în anii ’90, atunci când eu, un puștan, luam ore cu maestrul George Grigoriu, cel care a lansat-o și pe ea.
Mi se pare fascinant să poți reține detalii și fapte pe care majoritatea oamenilor din jurul tău le lasă în plan secund. Mi se pare formidabil să reușești să îmbini arta oratoriei cu cea a șarmului și cu o bază solidă de informații. Nu sunt multe cazurile în care o persoană poate include toate aceste calități la un loc, dublându-le pe toate cu sensibilitate, cu o frumusețe a caracterului și un altruism cum nu se mai poartă în vremurile de azi. Ei bine, enciclopedia muzicii ușoare românești, jurnalistul și omul de cultură, prezentatorul celor mai frumoase festivaluri, omul cu toate vorbele și informațiile la el, mereu pregătit, Octavian Ursulescu, mă fascinează mereu și continui, de ani buni, să-l studiez, să-i descopăr tainele și să învăț din felul său special de a face această profesie, cu temeinicie și siguranță, cu încredere de sine și un soi de stăpânire excepțională a propriei persoane.
Nu știu cum este exact la voi, dar eu sunt un om răbdător, calm, încercând, cu fiecare moment al vieții mele, să-mi cultiv această stare și să încerc să-i înțeleg avantajele. Ce-nseamnă răbdarea? Păi, e foarte simplu. Înseamnă să poți să-l asculți pe cel de lângă tine, înseamnă să stai să asculți, să gândești și să privești, fără să acționezi absurd, sub imperiul impulsurilor. Răbdarea mi-a adus, în ani, nenumărate satisfacții și m-a făcut să evit conflicte și să văd lucrurile diferit, cumva cu altă privire decât cei din jurul meu.
Mi se umple sufletul de bucurie când mă apuc să scriu despre oameni pe care-i stimez și-i iubesc nespus, care m-au marcat și mi-au arătat că lucrurile pot fi și altfel, din simpla atitudine. Și în cei 43 de ani ai mei, chiar dacă pare greu de crezut în ziua de azi, am strâns în fericirile mele nenumărate întâlniri și spirite înalte, care-mi sunt aproape în gând și pe care le evoc mereu cu condescendență.
Strălucire. Viață de huzur și nenumărate fericiri. Așa arată pentru mulți, eronat, viața de artist. Oamenii își imaginează că noi, cei care apărem la televizor, cântăm sau suntem în lumina reflectoarelor, trăim ca nimeni alții, n-avem probleme, rate la bănci, suferințe și lacrimi, bucurii mărunte sau stres enorm. Suntem priviți ca invincibili și poate și de asta, atunci când picăm ori durerile-s prea mari și greu de suportat, nu suntem înțeleși. Nu, dragii mei, viața de artist nu se deosebește cu nimic de cea a cuiva care nu are o profesie expusă. Nu suntem nici mai buni, nici mai fericiți, nici mai lipsiți de griji și avem, din păcate, nenumărate stări și greutăți.