Muzica nu are niciodată graniţe, nu poate să încapă în cuvinte şi nici definită nu poate fi. Eu unul mi-am construit un fel de scut de autoapărare prin muzică. Nu doar că o cânt şi o ofer lumii, dar viaţa mea, diferită de piesele pe care le scot, e ghidată după muzică. Iar zona aceasta are nenumăraţi eroi, idoli diverşi, în funcţie de preferinţe şi de educaţie. Azi vreau să vă vorbesc despre un om care merită statutul de idol. Este una dintre ultimele întâlniri care mi-au adus împliniri. Mi-aduc aminte că eram puştan şi văzusem la televizor filmul „ŞATRA”.
Dragii mei,
Știu. Nu sunt pe placul vostru. Muzica mea, deși diversă, nu reușește să ajungă printre preferințele voastre. Emisiunile, spectacolele, picturile și toate proiectele mele vă lasă reci, indiferenți și nu reușiți să empatizați în niciun fel cu ceea ce fac eu. Respect asta, ba mai mult decât atât, îi apreciez pe oamenii care nu fac sau spun lucruri din complezență doar ca să dea bine. Îi stimez enorm pe cei care au gusturi definite și principii clare, venind mereu cu argumente atunci când nu le place ceva. Știu și e firesc să nu fim iubiți de toți cei care ne-nconjoară. Ar fi plictisitor să fie așa.
Read more: SCRISOARE PENTRU CEI CARE NU MĂ PLAC
De când eram mic, de-o șchioapă, prin casă, cu al mamei caiet de versuri după mine și cu tata care mă înregistra pe un casetofon Kashtan, muzica lui mă fascina, mă purta într-o lume specială în care-mi doream și eu să ajung, lumea formidabilă a „șlagărelor românești”. Între timp am crescut, am venit la București, am făcut orele de canto cu George Grigoriu, iar mai apoi mi-a devenit profesor la facultate. Marius Țeicu este unul dintre cei care mi-au marcat drumul. Și o spun fără niciun fel de apăsare că este omul șlagărului românesc, cu o melodicitate formidabilă, reușind să-și creioneze un stil propriu. Dar poate că mai special decât activitatea lui este caracterul, felul de-a fi, bunătatea sa și generozitatea de a oferi, din simplitatea sufletului său, lecții de viață și de muzică.
Se spune că arta are rol vindecător, are puterea de a lumina și de a găsi în noi cele mai frumoase și mai depline înțelesuri. Ea schimbă cumva, cu voința noastră, în bine, fiecare parte mai puțin colorată a vieții. Eu m-am refugiat în artă, indiferent de forma ei. Mi-am dat seama, încă de copil, că asta știu să fac cel mai bine și cumva, fără să vreau neapărat, ea m-a ales.
De multe ori, mi-e greu să-mi așez vorbele. Și nu pentru că nu le-aș stăpâni sau aș avea emoții cu privire la mesajul lor, ci pentru simplul fapt că mi se pare imposibil să descriu stări care se simt, pe propria piele, de nu-ți vine mai apoi să crezi dacă-i adevărat sau nu. Exact aceasta-i senzația în momentul în care-mi doresc să vorbesc despre omul luminii, omul care mi-a pus vers în glas, fiindu-mi părinte spiritual, arătându-mi o lume a ideii, a modestiei, a simplității în trăire - marele poet basarabean-român cu sclipire de geniu, GRIGORE VIERU!
Învățătura de căpătâi a actului de creație ține de perenitate și de anticipație. Adrian Păunescu cel de astăzi respiră din cel de ieri și ne îmbie la curiozitatea celui de mâine. Pentru a merita cununile de har ale poeților săi, poporul român mai trebuie să aștepte...
Regina Elisabeta a II-a i-a lăsat Regelui Charles al III-lea misiunea păstrării unității Coroanei Britanice. Povara de a moșteni riscul. Elisabeta de Windsor reprezintă mitul vieții trăite în folosul umanității. Parcă mai mult ca oricând, mitul Anei lui Manole a prins suflet, într-o epocă modernizată în care computerele înlocuiesc mintea și sufletul. Acesta nu încape în cele 96 de salve de tun, prevăzute de „Operațiunea Unicorn”, dar răzbate din ele, cu forță, cu putere și, mai ales, cu înțelepciune. În mitul românesc, jertfa s-a numit Ana, soția meșterului Manole.