Deşi o ştim cu toţii sub numele de floare-de-colţ, simpatica şi delicata plăntuţă era cunoscută mai ales cu denumirea de floarea-reginei (Leontopodium alpinum Cass.). Cei care au schimbat denumirea populară a acestei plante au fost, conform Wikipedia, comuniştii, care nu acceptau numele cu rezonanţe regale. Decizia a fost luată încă din 1933. În afara celor două denumiri deja menţionate mai există alte variante care mai pot fi întâlnite: albumeală, albumiţă, edelvais, flocosele (pl.), steluţă, floarea-doamnei. Dacă în România planta ajunge doar până la înălţimea de maximum 20 cm, ea poate creşte în alte ţări până la 50-80 cm.
Read more: Mica mea gradina - Floarea-de-colţ, botezată de comunişti!
Oxalis este o plantă ce îşi trage seva din America de Sud, Africa de Sud şi Asia. Cele mai multe dintre speciile acestei plante nu depăşesc 30 cm înălţime, dar au o tendinţă evidentă de a invada foarte repede locul în care sunt plantate.
Fiecare este liber să aleagă ce plante vrea pentru a le etala într-un blacon însorit. De exemplu, zorelele sunt plante anuale, deci oricum trăiesc doar câteva luni pe an, ca şi petuniile. În jardiniere, pe marginea balconului, se pot pune diverse plante de grădină ce necesită soare mult. Răsadurile le puteţi cumpăra din piaţă: 
Are un miros ce înnebuneşte orice persoană iubitoare de plante sau nu. Are aspectul unei mâini fine şi delicate şi poate datorită mirosului deosebit de plăcut i se spune în popor Mâna Maicii Domnului. Acest arbust, deseori întâlnit la noi, este originar din Asia (Japonia, Coreea, China). 
Frunzele au gust amărui, mai puternic decât al florilor. Pentru a usca florile, ele trebuie culese exact înainte să se deschidă, însă frunzele pot fi recoltate oricând. Levănţica este folosită la parfumarea oţeturilor şi a uleiurilor şi la prepararea amestecurilor de ierburi aromate. Frunzele aromate şi amărui sunt folosite şi la asezonarea diferitelor mâncăruri europene. Originea numelui este cuvântul latin „lavare” - a spăla, ce se referă la utilizarea levănţicăi în uleiurile de baie. Cele mai multe limbi denumesc levănţica după sursa latină, precum „lavendel” în germană, „lavanda” în spaniolă, „lavandina” în letonă, „lavendin” în slovenă, „levandula” în slovacă, „laventeli” în finlandeză, „lavandula” în bulgară, „levanta” în greacă, „lavanta cicegi” în turcă şi „lavender” în ebraică. 
Crinul, această plantă de-o somptuoasă frumuseţe, creşte în Italia, în special prin Benevent şi-n întregul Orient, cultivându-se mult şi prin grădini, pentru florile sale precum cupele, ce se deschid celui care îl cultivă, împrăştiind arome pe cât de pătrunzătoare, pe-atât de ameţitoare şi de grele. Ca element decorativ, apare pe obiectele de cult şi pe podoabe, reprezentând în antichitate speranţa, puritatea şi triumful. Împreună cu trandafirul şi cu laurul, era folosit la greci şi romani pentru încununarea frunţilor învingătorilor. Deşi creşte în stare sălbatică mai mult în Orient şi în Europa, crinul a ajuns şi pe continentul african, fiind foarte apreciat în Egiptul antic (hieroglifa care reprezenta crinul simboliza Egiptul). Câteva milenii mai târziu, crinul devenea simbolul regalităţii în Franţa.