Irina Margareta Nistor

La taifas cu… „Victoria şi Abdul“

Nimic nu fascinează mai tare decât o poveste de dragoste la o Casă Regală. Mai ales atunci când e vorba despre o iubire târzie, chiar foarte târzie, curiozitatea e și mai mare. Abdul Karim e un tip care vine din îndepărtata „Perlă a Coroanei”, din India, ca să-i aducă suveranei britanice un dar la jubileul domniei sale. Fiind un tânăr destul de arătos (firește, mult mai frumos în film, unde e interpretat de Ali Fazal, dacă e să ne luăm după fotografiile din final, care reprezintă cruda realitate), Regina cade pradă unei ultime pasiuni, fiind însă tot timpul încorsetată de protocolul foarte strict și de un fiu, Bertie, extrem de antipatic (chiar dacă istoricii sunt de altă părere).

La taifas cu… Borg şi McEnroe

De mult n-am mai văzut un film de o asemenea intensitate, care să te țină cu sufletul la gură până în ultimul moment (cu condiția să nu te uiți pe net ca să vezi cine a câștigat titlul dintre cei doi mari tenismeni, niște legende). Povestea se petrece în 1980, la Campionatele de la Wimbledon, e vorba despre așa-numita „întâlnire a secolului”! Avea dreptate Agassi când spunea că orice partidă e o viață în miniatură. Sportul e unul elegant, de gentleman, nu ca hocheiul sau ca fotbalul. Suedezul Borg e rece și pare că nimic nu-l poate tulbura, în vreme ce americanul McEnroe scuipă cu dezinvoltură pe teren, înjură, se ia la harță cu arbitrii și cu publicul și, firește, este huiduit.

La taifas cu… „Pătratul“

Coproducția suedezo-germano-francezo-daneză s-a dovedit a fi asul din mâneca lui Ruben Östlund la Cannes, de unde a plecat cu „Palme d’Or”. Nordicul regizor și scenarist deja mai luase un premiu la „Un Certain Regard” cu… „Forță majoră”, așa încât i-a fost relativ ușor să se strecoare în competiția oficială, chiar dacă în afară de Elisabeth Moss (din serialul „Mad Men”) nu prea avea nume cunoscute în distribuție. Povestea este una destul de cinică, dar extrem de spectaculoasă vizual. În mare parte se petrece într-un muzeu, dar ajunge și în lumea cerșetorilor, păstrându-și principiile de nepoluare, prin urmare, protagonistul circulând într-o mașină electrică.

Read more: La taifas cu… „Pătratul“

La taifas cu… „Blade Runner“

Deși este o coproducție americano-britanică și canadiană, majoritar e filmată în Ungaria, la Budapesta, iar acțiunea se petrece în California, la Los Angeles, și se vrea doar inspirată de varianta din 1982, a lui Ridley Scott, care deja s-a declarat foarte entuziasmat de ceea ce a făcut confratele său Denis Villeneuve, pe care l-a secondat totuși ca producător. Viitorul arată fabulos, dar nu neapărat tentant. Scenaristul este același ca la „Logan” și decorurile sunt impresionante, aducând oarecum ca stil cu Steven Spielberg. Nostalgia față de filmul inițial este păstrată prin faptul că Harrison Ford e din nou prezent, 35 de ani mai târziu.

Read more: La taifas cu… „Blade Runner“

La taifas cu… „Mama!“

„Incredibil, dar adevărat!” - așa se chema pe vremuri o rubrică la televizor. Se zvonește că acest horror ar putea să ajungă până la Oscaruri și să-i mai aducă unul nesuferitei de Jennifer Lawrence. Construit de regizorul Darren Aronofsky anume pentru actuala sa iubită, pe care o face destul de ridicolă (ceea ce n-a îndrăznit, chiar așa, în „Black Swan”/„Lebăda Neagră”, cu Natalie Portman), scenariul are ca substrat străveziu ideea că oricând casa îți poate fi invadată de tot felul de intruși, firește nedoriți, aluzie clară la refugiați. Javier Bardem este soțul de pe ecran, un scriitor într-o perioadă de blocaj și, chiar dacă pelicula se vrea un thriller psihologic, în mod sigur n-a ieșit.

La taifas cu... ironia

De mult n-am mai văzut un film care să aibă atâta umor și rafinament în același timp, de la foarte elegantele costume bărbătești, inclusiv cele mai sofisticate detalii, ca de exemplu ramele de ochelari (poate și unde Firth a jucat în „A Single Man”, al lui Tom Ford, creator optician și nu doar de optică filmică), și cu una dintre lentile neagră, ca să amintească, pentru cunoscători, de marii regizori ai Vârstei de Aur, cu un ochi acoperit, deși cu o viziune genială, de la John Ford la Fritz Lang, ori de Alain Delon în „Ghepardul” sau de Tom Cruise în „Valkyrie”. Acum e rândul romanticului și mereu sofisticatului Colin Firth, mentorul din episodul precedent!

La taifas cu… un bodyguard şi un ucigaş cu simbrie

Unul dintre cele mai reușite filme din ultima vreme este teoretic cu bătăi, dar și cu foarte mult umor și aventuri de tot felul. Inițial, după titlu, fiind cu un bodyguard, m-am gândit că o fi după modelul celui cu Whitney Houston și Kevin Costner (pe vremea când încă nu filmase în România, iar melodia ultracunoscută apărând în trailer, respectiv cea din 1992, de acum 25 de ani, inducea ideea unui remake mai de mileniul III). Când colo, scenariul e cu totul altceva, respectiv despre un lider terorist, o bestie (Gary Oldman, care a fost cândva Dracula la Coppola) dintr-o republică fostă sovietică, ce are impresia că poate scăpa de orice pe lumea asta și chinui pe oricine.

La taifas cu… o idilă

E o poveste extrem de romantică și ea începe la Amsterdam, în 1634, când lalelele abia ajunseseră în acea parte a Europei, venind din Orient, cum se spune în scenariu, deși noi știm exact că provin din Turcia, unde există și un nume de femeie, Tulipane, și de film, de altfel. Cele mai prețioase erau cele albe ușor dungate în roșu, pestrițele. În paralel avem un negustor bogat (Christoph Waltz, care are deja două râvnite statuete pentru rolurile secundare din „Inglourious Basterds”, din 2009, și „Django dezlănțuit”, din 2012). El face comerț cu mirodenii, de la nucșoară la piper, și își ia o tânără soție direct de la mănăstire, o biată orfană, în speranța că-i va aduce pe lume niște moștenitori care să supraviețuiască, nu ca-n tristul său trecut. Maica superioară e nimeni alta decât Judi Dench, care pare foarte pricepută în ale afacerii cu prețioasele flori. Și pentru că suntem în Olanda, apare în peisaj și un pictor, interpretat de Dane DeHaan (pe care l-am tot văzut recent și în „Terapie pentru viață”, și în „Valerian și orașul celor o mie de planete”, unde o are parteneră pe Cara Delevingne și care apare și aici ca diabolica Henrietta). Între el și modelul pe care ar trebui să-l imortalizeze într-un portret, în catifea albastră, culoarea purității, dar și cea mai costisitoare (respectiv, Alicia Vikander, suedeza cu ceva sânge englezesc, „oscarizată” pentru „Daneza”), se înfiripă o idilă interzisă și în care este amestecată și o slujnică (Holliday Grainger, mult mai frumoasă decât stăpâna sa din scenariu, nu degeaba a jucat rolul Lucreției Borgia), a cărei viață se va schimba radical după mai multe încurcături și răsturnări de situație fascinante și tulburătoare.

La taifas cu… Barry Seal

S-ar zice că Tom Cruise își pregătește reapariția în „Top Gun”, pentru că în 2019 deja se anunță un nou „Top Gun: Maverick”. Deocamdată, toată lumea o să abordeze cu mare nostalgie această ecranizare a întâmplărilor reale ale unui pilot-minune, care de la 16 ani își ia brevetul și devine traficant de droguri și de arme (cu voie de la Poliție, respectiv de la CIA). Barry Seal chiar a existat și s-au mai făcut scenarii după viața sa, de altfel, scurtă - între altele, o docu-dramă, în 1991, în care e interpretat de Dennis Hopper, din „Easy Rider”, și în 2016, de Michael Paré (din „Experimentul Philadelphia”), precum și două seriale: „Alias El Mexicano”, întruchipat de Thaddeus Phillips, și „Narcos”, de pe Netflix, jucat de fostul manechin Dylan Bruno - pentru că avea să moară împușcat la 47 de ani, după câteva mariaje și cinci copii.

La taifas cu… „Emoji“

Foarte ingenioasă ideea de a transforma în personaje, extrem de animate, emoticoanele, respectiv cele cu care ne înveselim sau ne îndulcim câte un mesaj, chiar când n-avem pic de talent la desen. Ei bine, ele prind viață și au foarte multă personalitate și, mai ales, trebuie să-i intre în voie beneficiarului, respectiv unui băiețel care ezită să-și mărturisească afecțiunea pentru o colegă. Și cum semnul cu pricina are tot felul de idei și își iese din rol, este aspru pedepsit și izolat de restul semenilor.

La taifas cu… „Agenta sub acoperire“

Încă de la primele cadre, Charlize Theron, ca și în „Monstrul” care i-a adus un Oscar, dar și în „Mad Max”, ține, cu tot dinadinsul, să ne arate că se poate urâți cu bună-știință. De data asta este plină de cicatrice, despre care o să avem ocazia să aflăm de unde i s-au tras. Blonda sud-africano-americană e frumoasă și mai brunețică, pentru că la final ar dori să rămânem cu o imagine ideală. Agenta noastră se bate bine, dar, firește, o mai și încasează. Se combină cu o franțuzoaică, o franco-algeriană în realitate, Sofia Boutella (din recentul „Mumia”), nu știm prea bine dacă intră în sacrificiile meseriei sau e chiar o plăcere în sine, și ni se oferă o călătorie în timp, respectiv în 1989, la Berlin, în ajun de schimbări și de dărâmarea Zidului.