Irina Margareta Nistor

La taifas cu… Logan

Nu, nu-i vorba despre automobilul românesc, ci despre un personaj îndrăgit și așteptat, inclusiv la Berlinală, unde spectacolele erau sold out, interpretat de Hugh Jackman, ușor îmbătrânit (nu știm bine dacă de la machiaj sau de la boala pe care reușește s-o țină totuși în frâu) și care e în continuare un supererou dependent de băuturică și, aparent, indiferent la toți și la toate. În jurul său, spre disperarea lui Trump, chiar dacă totul se petrece în 2029, când poate n-o mai fi președinte (dacă nu cumva schimbă între timp Constituția americană), e plin de mexicani care așteaptă cu nerăbdare momentul în care pot trece granița, pentru că sateliții nu bat într-o zonă cunoscută doar de câțiva inițiați. Alături de el mai e un personaj la fel de renumit, din „Star Trek”, în realitate un lord fermecător, cam chelios, ce-i drept, dar așa se poartă: Patrick Stewart. Aici e un mutant cu puteri nebănuite, care nu poate fi stăpânit decât cu o substanță pe care nu ne-o destăinuie nimeni. Protagonistul e un fel de șofer de Uber de lux, care transportă tot felul de figuri mai mult sau mai puțin exotice, până ce intră într-o încurcătură din pricina unei mutante mici, de doar 11 ani, Laura (interpretată de Dafne Keen, o actriță englezoaică-spanioloaică, al cărei tată a jucat în „Victor Frankenstein”, ba chiar și în „Titanic”). Are și ea ghearele bine recunoscute și e iute ca glonțul și bătăioasă ca Bruce Lee, citește benzi desenate, firește X-Man, și se uită, cu un prezumtiv bunic, la un western cult din 1953, „Shane”, cu Alan Ladd și Jack Palance. Genericul final este ilustrat cu o lungă melodie interpretată de legendarul Johnny Cash.

La taifas cu… Ana, mon amour

Nu știm dacă a fost o simplă coincidență fericită sau nu, dar pe mai toate afișele sponsorului L’Oréal, sloganul pe timpul festivalului a fost „Berlin, mon amour”. Filmul nostru, primul pe listă, a intrat în competiție ultimul și știm deja că a luat Ursul de Argint pentru montajul strălucit semnat de Dana Bunescu. Povestea este una analizabilă și chiar se ajunge la un psihanalist (Adrian Titieni). Toma (Mircea Postelnicu) se îndrăgostește nebunește de Ana (Diana Cavallioti), doar că ea ar avea mare nevoie de o terapie. Lucrurile se complică pe parcurs, rolurile se inversează, și relația devine tot mai tensionată. Interesante sunt întâlnirile cu părinții aferenți: ai fetei, Igor Caras Romanov și Tania Popa, și ai băiatului, Carmen Tănase și Vasile Moraru. Ca și în „Poziția copilului” ori în „Medalia de onoare”, relațiile dintre generații sunt foarte tensionate și adesea se lasă cu vorbe grele. Preotul Adrian îi este rezervat formidabilului actor Vlad Ivanov, care face un rol de compoziție remarcabil și care încearcă să sintetizeze acea categorie de clerici care se socotesc atotștiutori și tămăduitori de suflete. Într-o structură filmică voit lipsită de ordine cronologică, visul și realitatea se discern greu, aluzia la Ana a Meșterului Manole nu e întâmplătoare și mai există o scenă edificatoare, la coada de la moaște. Scenele de sex foarte fierbinți au fost inspirate de filmele lui Bergman și Polanski (după mărturisirea regizorului și autorului romanului „Luminița, mon amour” Cezar Paul Bădescu.

Read more: La taifas cu… Ana, mon amour

La taifas cu… Fondatorul

Michael Keaton, care nu de mult făcea furori la Oscaruri cu „Birdman”/ „Omul Pasăre”, acum a devenit „Fondatorul”, un personaj pe care nici nu știi dacă să-l iubești sau să-l urăști. Oricum, el e un tip antipatic, și de data asta joacă rolul unui șmecher disperat, care reușește să-i escrocheze, în felul său, pe frații McDonald, care au inventat, inițial, cel mai spectaculos fast-food al tuturor timpurilor. Perseverența a fost de fapt ingredientul absolut al acestui individ, care asculta de zor pe un disc de vinil sfaturi de viață, cursuri motivaționale! El a înțeles mai bine ca oricine că nimeni nu vrea să stea prea mult la coadă și că prin urmare invenția speedee (așa era supranumită și mascota primului logo al firmei) a fost una genială. E de urmărit și viața de familie a fostului comis-voiajor Ray Kroc, care are inițial o nevastă destul de înțelegătoare și care-l susține, interpretată de Laura Dern (care nu pare în cea mai bună formă) și schimbată rapid cu o blondă sexy, măritată deja, pianistă de restaurant și interpretată de Linda Cardellini. Foarte bine este „asezonată” și muzica în această ecranizare a unui fenomen devenit mondial între timp. Cel mai izbutit moment și cu totul original îl reprezintă cel al așa-numitului balet al burgerilor, în care coregrafa filmului, Kiki Ely, a reușit să-i sincronizeze pe toți actorii ca să recreeze acest ritm infernal dintr-o bucătărie al cărei contur fusese trasat pe un teren de tenis, care are ceva din scenografia lui Lars von Trier din „Dogville”. Dar să nu uităm că există până și un muzeu al acestui restaurant deschis la 18 august 1953, de unde nu lipsesc arcadele aurii simbolice, pe care le întâlnim acum de la un cap la altul al Pământului.

La taifas cu… căutătorii de aur

Deși pe românește poartă numele filmului, mai mult decât celebru, al lui Chaplin, din 1925, legătura cu povestea de acolo este extrem de aproximativă, doar că este tot o goană după aur. În schimb, povestea foarte sentimentală de dragoste, aici, devine una extrem de realistă și previzibilă. Zăcământul magic nu mai e căutat în Alaska, ci în Indonezia lui Suharto, chiar dacă e filmat în Thailanda. Istoria începe în 1981 și, după o pauză de şapte ani, reîncepe febra căutărilor pentru personajul real interpretat de Matthew McConaughey, care a pus vreo 18 kg pe el ca să pară mai credibil și și-a pocit și dantura. Alături îi va fi un venezuelean (și în scenariu, și în viață), Edgar Ramirez (pe care îl știm din pelicula despre ucigașul cu simbrie, chiar și pentru Nea Nicu: Carlos Șacalul). Ambiguul sud-american are un rol hotărâtor în a organiza expediția și a-i fi alături americanului când se îmbolnăvește de malarie, boală ce omoară un milion de oameni pe an. E interesant citatul pe care i-l oferă prietenului său, destul de naiv, după ce îl întreabă dacă a citit Jurnalul lui Cristofor Columb. Ei bine, în scrisoarea către Regina Isabela, ca s-o cucerească și să-l finanțeze pe neîntrecutul explorator, apare numele Domnului de 26 de ori (promițându-i că îi va converti pe băștinași), iar cuvântul aur, de 114. O prezență nostalgică și surprinzătoare este cea a unui personaj de serial din anii ’80: Stacy Keach. Și în caz că nu știați, pentru prospectori Oscarul lor se numește Târnăcopul de Aur. De neuitat va fi întâlnirea cu băiatul dictatorului asiatic, dar și cea cu un tigru, ca să nu mai vorbim despre președintele Ford, cel al Statelor Unite, dispus la afaceri suficient de necurate. Iar ea, roșcata, este Bryce Dallas Howard, fiica regizorului Ron Howard, care se dovedește o actriță foarte subtilă.

La taifas cu... Odiseea

Povestea reală a lui Jacques-Yves Cousteau categoric că merita un film, dar probabil că a fost greu de găsit cine să-l interpreteze pe acest personaj deja legendar. Soluția regizorului Jérôme Salle, respectiv Lambert Wilson, pare alegerea ideală, având șarmul necesar, dar și o oarecare duplicitate a marelui cuceritor nu numai al adâncurilor, ci și al sexului opus. Dacă la rândul său exploratorul a făcut pelicule tulburătoare, ba chiar „Lumea tăcerii”/„Le Monde du silence”, pe care a semnat-o împreună cu Louis Malle, a luat Palme d’Or-ul la Cannes și Oscarul pentru cel mai bun documentar, acum devine protagonist într-un univers mult mai puțin idilic decât am fi putut vreodată să credem. Am aflat de la cei de la Greenpeace, care au prefațat avanpremiera din Sala Elvire Popesco a Institutului Francez, că, de fapt, doar un accident l-a făcut pe acest ofițer de marină să nu rămână unul de… aviație. În plus, el a fost comparat chiar cu Jules Verne, unul modern, al vremurilor noastre. La vasul său Calypso mulți au visat și și-ar fi dorit să-l însoțească în complicatele călătorii pe acest inovator unic! Ca să atragă suficient public în sălile de cinema, realizatorul a mai luat două vedete de mare calibru. În rolul răbdătoarei soții, pe Audrey Tautou, cea care a fost cândva adorata Amélie și Coco Chanel, și pe Pierre Niney, alias Philippe, fiul cu destin tragic, pe care îl știm din biografia romanțată a creatorului de modă Yves Saint Laurent. În caz că v-ați întrebat de ce purta întregul echipaj, în frunte cu atipicul căpitan, celebra căciuliță roșie, răspunsul o să vi se pară pe cât de banal, pe atât de neașteptat: pentru că este telegenică, dă bine pe micul și pe marele ecran!

La taifas cu… La drum cu tata

Pe tânăra regizoare Anca Miruna Lăzărescu o știm deja din strălucitul scurtmetraj „Apele tac”. Ea revine oarecum la subiect, doar că nu se mai trece Dunărea înot, spre a evada o Românie comunistă, ci găsește o soluție mult mai ingenioasă, bazată, în mare parte, pe o experiență reală: cea a tatălui său. Într-o Românie în care era greu să asculți Beatles sau Rolling Stones, un graffiti ironic la adresa lui Stalin, care era deja mort de mult, stârnește o vâltoare extraordinară, Securitatea fiind hotărâtă să nu lase „samovarul să devină locomotivă”, adică nu cumva lucrurile să ia amploare, să deraieze, ca să rămânem în aceeași logică și în același registru. În plină perioadă ceaușistă, în ajunul invadării Cehoslovaciei de ruși și cu puțin înainte de discursul viitorului Dictator din același balcon care îi va fi fatal 20 de ani mai târziu (imaginile de arhivă alb-negru sunt absolut senzaționale), doi frați pornesc la drum cu o Skodă, din Arad spre RDG, inițial pentru o operație iminentă necesară unui tată, fost pugilist (fermecătorul Ovidiu Schumacher, pe care nu-l vom uita niciodată din „Felix și Otilia”). Pactul cu diavolul este extrem de bine explicat, adesea blamata colaborare cu rău famata instituție presupunând un abil șantaj sentimental, căruia mulți nu i-au făcut față. Ajungerea, cu totul accidental, în RFG după o ședere sinistră într-o țară așa-zis prietenă, firește socialistă, scoate la iveală alte detalii pe care mulți poate că nu le știam. La sfârșitul anilor ’70, în lumea liberă existau mișcări extremiste în alt sens, doritoare de a-și aduce ciuma roșie pe cap, neînțelegând prea bine despre ce era vorba. Probabil nimeni nu va uita melodia cântată de cei doi băieți, Răzvan Enciu și Alex Mărgineanu, strălucit aleși pentru tinerii șvabi, revoluționari în felul lor, pornind de la celebrul „Kalinka”, finalul sunând cam așa: „Nu vreau să mai văd picior de stalinist în țara mea”. Nici eu.

La taifas cu... La La Land

Titlul în sine este o variantă de alint pentru Tinsel Town, adică Orașul de Beteală, respectiv Hollywoodul. Au avut nevoie de doi ani ca să găsească soluția asta, care mai poate fi interpretată și ca o plutire în o lume aparte. Succesul acestui scenariu extrem de sentimental a depășit cu mult toate așteptările. Un musical în stilul anilor ’30-’40, lucrat pe gustul publicului secolului al XXI-lea, și-a atins scopul. Tânărul regizor Damien Chazelle (care cu „Whiplash” recunosc că m-a cucerit cu mult mai tare) și-a construit de astă dată creația cât să fie pe placul cât mai multora. Rețeta ar fi următoarea: se iau doi tineri actori la modă, deja cunoscuți și îndrăgiți, se includ într-un script care te poartă în lumea complicată a testelor de casting, unde rareori reușești să câștigi un rol, și în cea a pianistului-compozitor care greu își croiește un drum. Totul este extrem de colorat și fără îndoială că n-ar fi stricat un happy-end sau poate tocmai în asta constă reușita la premii și box-office. Fără îndoială că a și picat într-un moment favorabil, printre producții lacrimogene sau extrem de dure. Cocteilul de viață reală și imaginară pare secretul fericirii cinematografice. Emma știe să fie suficient de misterioasă, pentru că a învățat de la un adevărat maestru, Woody Allen, când a jucat în „Magic in the Moonlight”/„Magie în lumina lunii”, iar Ryan Gosling, care a învățat să cânte la pian pentru acest rol (ceea ce n-a reușit Sam din „Casablanca”), era până acum întruchiparea actorului ironic și uneori înspăimântător ca în „Drive”/ „Cursa” sau idilic în pelicula-cult „The Notebook”/„Jurnalul”. Oricum scena pe care n-o vom uita niciodată este cea, în imponderabil, printre stelele de la Observatorul din L.A., deja decor în ultrarenumitul „Rebel fără cauză”.

La taifas cu… Lion alias Saroo

Unul dintre filmele mult-așteptate și comentate pe tot globul a ajuns și la noi. Popularitatea sa provine tocmai din faptul că e un caz real al unui copil (interpretat magistral de un puști de doar câțiva anișori, care n-ar trebui să lipsească de la Oscaruri, pentru că ar fi o pată de culoare și la propriu, și la figurat) care se pierde de ai săi în imensa Indie și ajunge să fie înfiat în Tasmania de un cuplu de australieni. Existența sa e una spectaculoasă, ca adult e întruchipat de Dev Patel, din „Vagabondul milionar”, și are o idilă atipică, iubita fiind Rooney Mara (care a devenit și mai cunoscută după „Carol”, unde forma un cuplu, socotit scandalos, cu Cate Blanchett). Tânărul regizor, culmea, are un Leu de Aur câștigat la Cannes pentru o reclamă! Important este că a știut să creeze o atmosferă de mister și de suspans până la ultimul cadru și să redea o viață mai puțin siropoasă decât în peliculele venite din fosta Perlă a Coroanei! Interesantă e și abordarea ideii de a adopta un copil sau mai mulți, de ce și ce se poate întâmpla și cum depresia și nefericirea pot pune stăpânire pe o familie care vrea să facă o faptă bună. Și a avut grijă să nu lipsească niciun fel de madlenă a lui Proust, un desert delicios, și pare-se costisitor, dar care se găsește și prin restaurantele exotice din România: Jalebis! Salvarea din marea încurcătură rămâne GoogleEarthMap și mai ales o hartă de modă veche. Sigur că nu strică și o busolă! Un detaliu major, deloc de ignorat, anual se rătăcesc 80.000 de copilași pe străzile Indiei, prin urmare, scenariul dă și ceva speranțe disperaților!

La taifas cu… Pasagerii

Anul 2016 începea cu „Joy” (tot cu Jennifer Lawrence), iar acum, la început de 2017, putem fi Pasageri dacă 366 de zile ne-am bucurat și putem porni la drum printre stele și galaxii! Filmul este mai mult decât un SF adus în zilele noastre după modelul „Odiseei Spațiale 2001” al lui Kubrick. Diferența constă în faptul că astronautul sau cosmonautul (depinde dacă e made in USA sau URSS) n-avea pereche, deci adio idilă! Lumea imponderabilului pare să fascineze creatorii recenți, pentru că fără legea gravitației este construită și scena, care va deveni una cult, din de şapte ori premiatul la Globurile de Aur „La La Land”, muzicalul ultrasentimental. Aici o să vă uluiască baia în piscină! Ce filmare senzațională! Dar câtă singurătate, cu toate invențiile ultramoderne și hologramele perfecte, dar reci și care nu înțeleg nimic din drama pământeanului care se trezește prea devreme din hibernarea-i seculară! Câteva gesturi de tandrețe infinită sperăm nu doar să înduioșeze, ci să și inspire, și, bineînțeles, pe lângă sport și dans, avem și mersul la cinema! Barmanul cel înțelept și turnător fără voie (că nu are noțiunea) e interpretat de Michael Sheen, cel care a fost cândva Tony Blair (în „Regina”, cu Helen Mirren), și acum a ajuns un android cu handicap! Avalon pare un loc de invidiat, o interplanetară de ultimă generație, în care uneori și moartea poate fi învinsă! Pe Chris Pratt îl știm din „Gardienii Galaxiei”. Are el ceva cu spațiul! Imaginile de vis care se perindă pe un ecran al navei duc cu gândul și la „Produsul verde”, cu al nostru, devenit un brand hollywoodian, Edward G. Robinson.

La taifas cu… Aliatul

Poveștile de război sunt nesfârșite. Mai ales cele din Al Doilea Război Mondial. Ideea însă de a întina un clasic precum „Casablanca”, de exemplu, cu un înlocuitor dubios e revoltătoare. E greu de înțeles ce a fost în mintea lui Robert Zemeckis, autorul lui „Forrest Gump” și „Înapoi în viitor”, atunci când a acceptat un pseudoremake după una dintre cele mai frumoase povești de dragoste, care se și încheie cu plecarea unui avion, iar pe parcurs se cântă Marseilleza! Nici măcar scandalul dintre Brad Pitt și Marion Cottilard n-a reușit să salveze această ratare aparent asumată! Afișul face toți banii! Rochia e spectaculoasă, ca în peliculele cu Jean Harlow, doar că nu mai e alb-negru!! Din păcate, se joacă fals, neconvingător și la final cumplit de previzibil. Cu siguranță ne va aminti de „Domnul și Doamna Smith” în care Brad joacă alături de a doua sa, deja, fostă nevastă, Angelina Jolie. Parțial turnat în Franța, parțial la Londra, cel mult trezește nostalgii și pentru „Strada Hanovra”, dar n-are aceeași carismă. Cu siguranță, rochia de atlas de culoarea mentei a eroinei (sau poate antieroină?, nu știm până la final) va deveni un must. Scenariul șchiopătează, dialogurile sunt adesea jenante și cei doi sunt departe de a fi convingători, chimia dintre ei lipsește cu desăvârșire. A fi sau a nu fi spionul dușmanului pare singura preocupare. O viață idilică, de carte poștală, inclusiv picnicul nelipsit și tot tacâmul, nu are farmecul scontat. Pe protagonistă o chemă Marianne, simbolul Republicii Franceze! Muzica lui Alan Silvestri pare singura salvare a acestei producții britanico-americane...

La taifas cu… muzica

Una dintre numeroasele animații prezente pe marile noastre ecrane alături de „Trolli” care sunt strălucitori, dar fără substanță, o nouă Crăiasa Zăpezilor rusească, „Marea bulgăreală”, un canadian cu multă zăpadă și nimic de-a face cu bulgarii (!), „Vaiana”, un remake după „Moana”, de acum 90 de ani, foarte impresionant prin valurile de la final, care amintesc de tablourile lui Hokusai, a venit și „Sing”/„Hai să cântăm”, cu un scenariu de talia „Berzelor”. E, de fapt, o poveste de genul concursurilor „Vocea României” sau „X-Factor”, doar că personajele sunt patrupede. Unul mai simpatic decât celălalt. Șoricelul ușor atipic Mr. Buster Moon (sau e o koala?) încearcă să repună pe picioare un teatru ajuns în paragină și în care vrea să dea și un spectacol grandios. Porcușorul pare cel mai activ și îi uimește pe toți cu dansul său. Foarte puțin apar și Minionii, cât să nu-i uităm. Printre figurile principale se numără o gorilă sentimentală, cu un tată spărgător de profesie și cam neglijent. În lumea necuvântătoarelor cântătoare fiecare își are locul său și convingerea că poate reuși, nepăsându-i de consecințe. O greșeală de dactilo sporește consistent valoarea premiului, prin urmare, toată lumea dă buzna să-și încerce norocul. Purcelușa, mama eroină, căci are 25 de purceluși, e de o mare agilitate și de un infinit talent. Toată lumea încearcă să fie star, pentru o zi, pe o scenă adevărată. Unii se antrenează sau repetă, iar alții cred că o să vină cineva să le șoptească la ureche ce au de făcut. Realitatea însă e mult mai prozaică, cel puțin la începutul filmului.