Irina Margareta Nistor

La taifas cu Amy

O planetă întreagă a fost înduioșată la dispariția tragică, la numai 27 de ani, a lui Amy Winehouse (nume parțial premonitoriu patimilor sale de neînfrânt). Pentru a înțelege mai bine însă de ce s-a întâmplat una ca asta, regizorul Asif Kapadia, care a făcut un remarcabil film și despre Ayrton Senna, campionul la Formula 1 dispărut la 34 de ani, ar trebui văzut documentarul lansat la Cannes și dedicat unei cântărețe cu o voce de calibrul celei a Barbrei Streisand, dar, din păcate, cu mult mai puțin echilibrată în particular. Realizatorul a pus cap la cap imagini din arhiva familiei și din puținele mărturii video pe care a apucat să le facă acest star extrem de talentat. Ingenios este faptul că multe dintre melodii sunt însoțite de textul scris, asemenea unui karaoke pe care și-l poate face orice spectator în gând. Amy era excesiv de tăioasă în remarci, preocupată de o muzică fără compromisuri, lăsată poate prea liberă, încă de la 9 ani, când i s-a permis nu numai să se fardeze deja, ci să se și tatueze și să se perforeze cu piercing-uri pe oriunde i-a trecut prin cap. O afecțiune care a creat chiar dependență față de un tată, care inițial și-a părăsit familia, înconjurată de personaje destul de dubioase, toate au avut rolul lor în încercarea sa de a demonstra că e altfel decât toată lumea. De la coafura care a creat un gen, la bancurile deocheate și sârma de îndreptat dinții purtată cu nonșalanță la prim-planuri… Talentul său rămâne însă incontestabil. Compune în egală măsură și are o întâlnire într-un studio de înregistrări cu idolul său Tony Bennett, care știe cum s-o ia, patern, și care continuă să cânte și în zilele noastre, când are deja 89 de ani! În schimb, Amy trece prin păcatele alcoolului, drogurilor și bulimiei. Ajunge la dezintoxicare, dar cu ocazia asta aflăm că ea n-are efect decât după două-trei runde. Va rămâne celebră și nemuritoare însă pentru tulburătoarele „Black to Black” și „Rehab”.

La taifas cu Crimson Peak

Când afli că regizorul este Guillermo del Toro, și a mai făcut un film, din start te îngrozești, mai ales după ce ai văzut „Labirintul lui Pan”. Numai că pare între timp o idee mai puțin sinistră, chiar dacă e vorba despre un horror, cu fantome, din păcate, nu așa de sofisticate și subtile ca la Alejandro Amenabar, ci unele extrem de însângerate, probabil cu gândul să fie mai originale. Deși există și personaje masculine, lupta reală se duce între cele două protagoniste. Una este australianca Mia Wasikowska, parțial poloneză, după cum îi spune și numele, și care a mai jucat într-o peliculă oarecum pe același gen „Stoker”/„Legături suspecte” a sud-coreeanului Chan-wook Park, în 2013, și în 2010 în „Alice în Țara Minunilor”, tot a unui ciudat, Tim Burton. Ființa cea mai înspăimântătoare e întruchipată de o vedetă extrem de la modă, Jessica Chastain, brunețită ca să pară mai fioroasă, dar, din păcate, nu foarte convingătoare ca joc. Povestea este a doi frați, un el și o ea, care încearcă să se îmbogățească, între altele, pentru că au de întreținut un ditamai castelul, undeva în Anglia. Ar fi de tras câteva învățăminte din acest scenariu în care o scriitoare la debut e greu acceptată și decide să-și scrie la mașină romanul, ca să nu fie recunoscută ca sex după caligrafie. Un stilou elegant poate fi extrem de util și e bine să vă feriți de un ceai care are un gust amărui, chiar dacă e servit în cele mai fine porțelanuri. Apare și un nume misterios, Enola, care normal că te duce cu gândul la „Enola Gay”, celebrul bombardier care a distrus Hiroshima sau la melodia antirăzboi. Nu vă lăsați amăgiți, n-are nicio legătură. Și încă ceva. Nu uitați: un doctor e întotdeauna bun la casa omului. Și poate ceva ce nu știați: Sir Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, fusese inițial… oftalmolog.

CRIMSON PEAK

SUA, 2015

Regia: Guillermo del Toro

Cu: Tom Hiddleston, Mia Wasikowska, Jessica Chastain, Charlie Hunnam, Doug Jones, Leslie Hope, Jim Beaver,

Bruce Gray, Burn Gorman

Distribuit în România de: Ro Image 2000

La taifas cu Everestul

„Cu muntele nu-i de glumit” e un citat pe care probabil ar trebui să-l țină minte și cei care urcă chiar și până la Babele noastre! Everestul categoric va însemna întotdeauna și mai multe victime, așa cum în egală măsură e extraordinar să îl poți escalada. Dar asta presupune o voință de fier, un risc enorm, multă răbdare și experiență. Ceea ce reușește regizorul Baltasar Kormákur e să ne poarte în 3D și chiar și pe IMAX, inclusiv pe noi, sedentarii, într-o expediție pe care aproape că o trăim, la propriu, pas cu pas. Facem eforturi să respirăm și să înaintăm pe versantele alunecoase, pline de zăpadă și la temperaturi aproape insuportabile trupului omenesc. Aventura la care s-a oprit scenariul este una reală, din 1996, unul dintre organizatori are o echipă foarte bine antrenată, pentru că, de altfel, ca să poți participa, taxa este de 65.000 de dolari. Lucrurile întâmplându-se în realitate, toată partea sentimental-umană este și mai intensă (la sfârșit chiar vedem chipurile celor care au pierit și nu doar pe actorii care îi interpretează). De multe ori peisajul pare selenar. Atunci când au început filmările se știe că a venit cutremurul recent, devastator, din Tibet, în semn că taina muntelui (care poartă numele primului englez care a făcut un recensământ al terenurilor din India: Sir George Everest, 1790-1866) nu trebuie dezvăluită necunoscătorilor direcți ai alpinismului. Furtuna de zăpadă care năvălește asupra a două rânduri de îndrăzneți, inclusiv o japoneză, este magistrat redată și în egală măsură se aduce un frumos omagiu științei (atât cât poate fi ea de exactă) meteorologiei. N-ar trebui uitat că în 1998 a mai existat o variantă, respectiv un documentar cu vocea lui Liam Neeson, și întreprinzătorilor neozeelandezi.

La taifas cu Ricki şi trupa The Flash

Dacă vi s-a făcut dor s-o reascultați pe Meryl Streep cântând, căci știam prea bine că se descurcă admirabil încă din „Mamma Mia”, aveți ocazia să o descoperiți mare rockeriță, cu toate detaliile de rigoare,  de la megapiercing în ureche și până la codițe împletite, chiar dacă deja a împlinit 66 de ani. Partener, pe ecran, îi este Kevin Kline, cel alături de care a jucat în „Alegerea Sofiei”, în regia regretatului Alan J. Pakula, în 1982. Se simte că le face plăcere această reîntâlnire și întruchipează perfect un cuplu despărțit de multă vreme, chiar dacă în urmă rămâneau trei copii, în mod surprinzător, la el, și asta pentru că ea descoperă pasiunea mistuitoare pentru muzică. Revederea de nevoie peste ani, în urma unei deziluzii sentimentale a fiicei lor (care în realitate e chiar a lui Meryl: Mamie Gummer), va duce la o mulțime de situații aci amuzante, aci înduioșătoare, pline de reproșuri și de draci, dar și de adevăruri, măcar parțial general valabile în asemenea întreruperi… de familie. Cei doi fii nu sunt nici ei foarte blânzi cu mama fugară, iar viitoarea noră este oripilată de acest personaj total atipic. Nu lipsesc remarcile legate de politică: un erou în Vietnam și votarea lui Bush, precum și o aluzie plină de subînțeles la Mick Jagger și cei şapte copii, cu mai multe neveste, dar niciodată condamnat pentru asta, căci, deh, e bărbat, chiar și în  țara în care domnește obsesia lui politically correctness. Finalul  poartă puțin cu gândul la autohtonul „Nuntă în Basarabia”, e foarte americănesc și universal, în egală măsură. Puțin prea sentimental vor spune unii, dar, la urma urmei, de ce nu? Măcar în filme dacă în viața de toate zilele e mai greu! Scenariul îi aparține lui Diablo Cody, cea care a dat lovitura cu „Juno” în 2007.

La taifas cu sinele întinerit

Pelicula „Transfer de viață” poate fi socotită un „Face/off”/„Față în față” (cu John Travolta și Nicolas Cage, în regia John Woo, SUA, 1997) al mileniului III. Un bogătaș e dispus să facă un altfel de pact cu diavolul, pentru a trăi o altfel de a doua tinerețe sănătoasă. Un pact care costă 250 de milioane de dolari, având ca efecte secundare niște halucinații desăvârșit filmate și care ajută la descoperirea unei taine înspăimântătoare. Strălucitul om de afaceri este interpretat de Ben Kingsley (de neuitat în „Ganddhi” și „Lista lui Schindler” sau „Moartea și fata” ori foarte recentul „Hugo”, unde e bătrânul Méliès), care intră în pielea splendidului Ryan Reynolds, căci firește dacă tot se vrea mai în floarea vârstei tânăr trebuie să fie neapărat și frumos, la un asemenea preț astronomic, nu? Rămânând însă cu înțelepciunea experienței deja trăite. Scenariul e construit cu destulă migală și mai ales la o a doua vizionare observi detaliile, care devin esențiale. Fiind un thriller, orice dezvăluire poate să strice plăcerea descoperirii misterului bine ascuns. În schimb, trebuie remarcat că unele dintre scene s-au turnat la New Orleans, în subliminal, în ideea că este un oraș care, la rândul său, a renăscut din propria cenușă, asemenea păsării Phoenix, după devastatorul Uragan Katrina. Cimitirul din partea locului seamănă în egală măsură cu Bellu din București ori cu cel celebru, al Evitei Peron, din Buenos Aires. Desigur că există multe dileme morale în prelungirea existenței exclusiv celor cu minți strălucite, de la Einstein la Steve Jobs. Precis că vor apărea tot felul de speculații, la fel de absurde ca „Elvis încă trăiește” sau chiar și un fost magnat autohton.

La taifas cu cei din labirint

Direct din lumea SF-ului, iată episodul 2 din ceea ce firește ca orice blockbuster care se respectă trebuie să fie o trilogie cea a Maze Runner-ilor! După ce ni se explică însă cam pe unde rămăsesem după prima parte, preluăm cam aceleași personaje, care au un aer de refugiați, chiar dacă filmările s-au făcut înainte de exodul spre Europa. Dylan O’Brien e în continuare liderul cu fața adolescentină, deși dacă are 24 de ani în realitate. E însoțit de Thomas Brodie-Sangster (Newt), cu care am făcut cunoștință, cu mare entuziasm, în 2003, în „Love Actually” și care între timp a ajuns în „Urzeala Tronurilor”, serialul de neocolit pentru orice actor care se respectă și visează la o strălucită carieră. Există și un asiatic, Ki Hong Lee (Minho), iar Teresa e de fapt o englezoaică de 23 de ani și o cheamă Kaya Scodelario. La consacrați îi avem pe Patricia Clarkson, care e un fel de Cruella, variantă neanimată, și pe Aidan Gillen, personajul cel mai nesuferit din scenariul de față (dar care și el e în „Urzeala Tronurilor”). La pozitive o avem pe Lili Taylor, savanta care vrea doar binele tuturor (și pe care o suportam cu greu în „Sub Pământ S.R.L.”). Înspăimântătoare nu e doar atmosfera de încarcerare, ci și entuziasmul care se lasă cu aplauze, aproape la comandă și care trezește triste amintiri. Natura seamănă amețitor cu cea de la Roșia Montană, dar și cu deșertul, mai puțin spectaculos, ce-i drept, din „Mad Max”. Parțial film de groază, merge și de Halloween. Înspăimântătoare e ideea că speranța ar fi ceva periculos, dar totodată îmbărbătarea lui Lincoln, că doar speranța poate depăși orice obstacol îți dă… nădejde.

La taifas cu universitarul

După avanpremiera de la Cannes, „În lipsa rațiunii”, cel mai recent film al lui Woody Allen, a ajuns și pe ecranele noastre. De data asta se petrece în lumea academică, într-o relație sentimentală profesor-studentă, teoretic interzisă oriunde pe Pământ, dar atât de frecventă. Scenariul este plin de citate filosofice, dar și de o cantitate considerabilă de alcool, consumată de cel care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru tânăra generație. Abe Lucas (Joaquin Phoenix) cucerește prin șarmul conversației și e pândit de femei, indiferent de vârstă. Întâlnirea cu Jill (Emma Stone, care a rămas printre preferințele Maestrului, cel puțin deocamdată, după „Magie în lumina lunii”/„Magic in the Moonlight”), care e un fel de Bambi îmbrăcată în ii românești, demonstrează că se poate să fii îndrăgostită de un bărbat și iubită de un altul. Mersul în parcul de distracții duce cu gândul la peliculele italienești, la Vittorio de Sica, nu lipsesc ingredientele universale: vata de zahăr, oglinzile deformante și câștigatul de premii esențiale, încetul cu încetul ajungându-se la crima aproape perfectă. În trecere vedem și un afiș subliminal de festival cinematografic, plus mai multe referințe la artiști plastici celebri de la Gauguin la Andy Warhol. Al doilea personaj feminin este Rita (Parker Posey), un dascăl cam îndrăzneț și cu mult prea mult temperament. Să sperăm că subiectul nu va da idei criminale prin procesele de divorț, care se demonstrează că pot fi și ele cu o tentă de corupție universal valabilă. Regizorul a trecut printr-o asemenea fază scandaloasă la vremea sa când s-a despărțit de Mia Farrow pentru a se însura cu una dintre fiicele sale adoptive! Pentru producătorul fidel al newyorkezului, Jack Rollins, va fi ultima colaborare, căci s-a stins la 18 iunie 2015, la doar câteva luni după ce devenise centenar!

La taifas cu spionii Războiului Rece

Chiar dacă serialul de la care a pornit n-a fost difuzat niciodată la TVR (ceea ce e firesc, având în vedere că dușmanul era KGB-ul, deși exista și un agent rus, Kuryaki, dispus să lucreze cu cei de peste Ocean), trebuie știut faptul că a fost produs de americani între 1964 şi 1968, ca reacție la filmele cu James Bond. Culmea este că personajul principal e interpretat de un actor britanic: Henry Cavill (în varianta inițială a deceniului al 6-lea fiind Robert Vaughn). Actualul protagonist a pornit de la „Omul de Oțel” și Ducele de Suffolk din „Dinastia Tudorilor”, pe marele și micul ecran HBO, iar în 2016 va fi chiar Superman. Acum e în pielea unui tip foarte stilat, de pe vremea când încă exista Zidul Berlinului. Alături de el, Armie Hammer, americanul care joacă în rolul unui rus (în varianta tv era David McCallum, un scoțian). Amândoi îi dau târcoale fetei unui savant (care a lucrat pentru Hitler, fără să fie nazist), interpretă, o suedeză, Alicia Vikander, care ar putea salva lumea de o nimicitoare bombă atomică! Și pentru că trebuia și un nume răsunător pe generic, a fost cooptat Hugh Grant, tare îmbătrânit și ușor ridicol! Regizorul, extrem de în formă pentru această peliculă adorabilă, cu aer deja retro, este Guy Ritchie, despre care din tabloide se știe mai mult că a fost o vreme soțul Madonnei. Unul dintre momentele cel mai ingenioase și amuzante totodată, e un „duel” pe o străduță întunecată din RDG, între un Trabant și un Wartburg. Firește, nu lipsesc caftelile, păstrând stilul anilor cu pricina, și nici scenele fierbinți, care probabil ar fi căzut la cenzura comunistă altădată. Umorul negru și eleganța îmbie și mai tare la mersul la cinema pentru a percepe detaliile fascinante.

La taifas cu agentul 47

În noua variantă, agentul cu număr de cod de bare pe ceafă este britanicul Rupert Friend, pe care-l știm din „Mândrie și Prejudecată” (cel cu Keira Knightley), dar și din „The Young Victoria”/„Tânăra Victoria” (unde este prințul Albert, consortul reginei interpretate de Emily Blunt). Pură coincidență, ca și în „Agentul de la UNCLE”, din nou este o fată Katia van Dees (despre care aflăm că-i tot o cifră 90 pe franțuzește: Quatre-vingt–dix!), interpretată de britanica Hannah Ware, care e folosită ca momeală pentru a-i fi găsit tatăl (Ciarán Hinds), care deținea rețeta războinicului ideal. Mai intră pe fir un personaj incert, interpretat de Zachary Quinto (pe care-l știm din „Margin Call”/„Panică pe Wall Street”, în care și-a investit și banii ca producător). Filmările sunt extrem de spectaculoase, deznodământul fiind relativ previzibil și cu final deschis pentru o a treia parte după cea inițială din 2007 cu Timothy Olyphant (a nu se confunda cu „The Hitman” din 1991 cu Chuck Norris, regizat de fratele său, Aaron!). Interesant e că, din nou, ca în scenariile din ultima vreme, povestea începe în anii ’60, dar ajunge până în zilele noastre, într-un Berlin spectaculos și mai ales cu un Singapore care te lasă cu gura căscată.

La taifas cu misiune imposibilă

Mult-așteptata continuare s-a dovedit a avea mai mult umor decât s-ar fi putut crede. În două ore și ceva de acțiune, Tom Cruise rămâne suspendat de exteriorul unui avion cât se poate de sofisticat și se luptă, cu ingeniozitate și curaj, cu… Sindicatul, care firește că e o organizație mafiotă, distrugătoare. Regizorul Christopher McQuarrie are multă experiență în domeniu, fiind scenarist, între altele, la „Suspecți de serviciu” (unde a și jucat un pic, chiar dacă nu apare pe generic), un film care a făcut furori acum peste un deceniu. Ca regizor și-a mai încercat o dată norocul cu același protagonist, în „Jack Reacher”/„Jack Reacher. Un glonț la țintă”. O prezență, la limită caraghioasă, ba chiar pe alocuri ridicolă, este Alec Baldwin, care pare să nu înțeleagă nimic și mai și încurcă pe toată lumea. Ironiile sunt de la prima scenă, în care, cu o aluzie mai mult decât transparentă, toate indiciile sunt scrise în chirilice și aproape descifrate de adorabilul Simon Pegg. Fostul erou din „Top Gun” ia și o bătaie zdravănă, la bustul gol, și nu știm bine dacă femeia care încearcă să-l salveze (actrița suedeză cu mult mister și șarm Rebecca Ferguson) o face cu vreun scop ascuns sau nu. Muzica este extrem de antrenantă și, spre deosebire de peliculele minimaliste, e folosită cu cap și mai tot timpul. Nu lipsesc urmăririle pe motocicletă, care aduc cu jocurile video. Filmul are un aer de James Bond, probabil ca să țină atenția trează spre viitoarea premieră de dinaintea sfârșitului de an. Cascadoriile sunt impresionante și nu te plictisești. Totul poate fi văzut și în 4D, la Mega Mall!