… Trei zile inedite, la Câmpina, unde, deşi de numai o jumătate de an există un teatru profesionist, a debutat un festival dedicat teatrelor de proiecte! Sigur, orice teatru are proiecte, idei valoroase pe termen scurt şi de perspectivă. În cazul Festivalului Teatrelor de Proiecte este vorba despre acele instituţii ce produc spectacole având angajaţi numai în sectoarele tehnic şi administrativ. Actorii, regizorii şi scenografii sunt aduşi din toată ţara, lucrând şi fiind remuneraţi pe baza contractelor de colaborare pentru fiecare spectacol. Varianta, cu avantaje şi dezavantaje, se află în expansiune şi în România, iar Festivalul de la Câmpina este încă un argument. Dincolo de avalanşa teatrelor independente, există şi teatre de stat cu statut de proiecte, care pot aborda actori şi regizori de elită. Este cazul Teatrului George Ciprian Buzău (cu importantul festival „Gala Vedeteatru”), al celor din Giurgiu (cu Festivalul Teatrelor Dunărene), Caracal şi Călăraşi, ba şi Metropolis montează spectacole cu actori de la marile teatre, ultima premieră, piesa „Gaiţele” pledând şi ea pentru idee. Acum a fost cazul Teatrului Proiect Câmpina, plin de ambiţii sub bagheta cunoscutului actor-regizor Dan Tudor şi a freneticului Adrian Dochia, marii „vinovaţi” ai galei de trei zile, la finele săptămânii trecute. Read more: Frumosul Festival de proiecte… … Când cortina stă să cadă peste stagiune, e o ploaie de festivaluri. Nu doar în România. Peste drum de Giurgiu, la Ruse, a avut loc un interesant şi nou festival (12-14 iunie), sub genericul „Atelierul european de teatru”, cu patru reprezentaţii alese, un fructuos Colocviu internaţional şi o deosebită lansare de carte („Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi”, cinci piese româneşti traduse în bulgară!). Ceea ce anunţă, de pe acum, că frumosul Ruse candidează pentru 2019 la onorantul titlu de Capitală culturală europeană (la noi a izbutit Sibiul!). Read more: Trei zile frumoase la Ruse ... Acum un secol, mai exact la 9 iunie 1912, la Berlin, se ridica în ceruri Ion Luca Caragiale. Şi chiar dacă Maestrul comediei româneşti ne-a părăsit, atunci, prematur, el a rămas nemuritor. El este contemporanul nostru inegalabil... Read more: Luna lui Caragiale ... Fantoma crizei economice aleargă prin lume, şi România nu i se putea sustrage. Dimpotrivă. Din fericire, în această sărăcie galopantă, teatrul românesc face eforturi să evite criza morală spre a-şi păstra bogăţia spirituală. O dovadă în acest sens o reprezintă Festivalurile, o adevărată ploaie de evenimente, cele mai multe ca o „mirabilă sămânţă”, cum zicea Lucian Blaga. Read more: Ploaia de festivaluri... ... Exact în zilele când s-a discutat mai mult ca niciodată despre actorii-regizori - şi aceasta datorită Festivalului impecabil organizat la Buzău - a apărut şi ideea actorului-dramaturg. Nu prea mulţi, dar nici puţini dintre trubadurii Thaliei s-au aplecat şi asupra textului dramatic, unii cu talent, alţii de circumstanţă. Printre actorii care au avut ceva de spus pe tărâmul scrisului dramatic, şi Gabriel Pintilei, totodată şi regizor. El a oferit teatrelor, cu ceva vreme în urmă, un text contemporan şi se poate numi fericit că i s-a deschis uşa în centrul Capitalei, la „Odeon”. Acolo i s-a montat (de către nu prea ştiutul regizor Alexandru Mihail) piesa „Blifat”, termen în jargoul prezentului, care nu ridică interesul pentru acest text, dimpotrivă. Piesa, frescă din viaţa unei familii banale din România de astăzi, cu probleme, sărăcie şi limbaj colorat, cu lipsa comunicării între cei cinci membri, de unde, logic, şi dramele lor. Este o casă unde toată lumea este secretoasă, dar ascultă pe la uşi, în care fiecare e nervos pe ceilalţi, înroşeşte telefonul închis într-o cameră şi râvneşte la evadarea din universul condamnat la autoizolare. De la tatăl fără bani la „Ăla mare”, elev care se droghează, la fata, elevă alunecată spre lesbianism, şi „Ăla micu’”, luat la rost de toată lumea. Dramele vor fi dezvăluite tatălui de „Ăla micu’”, maturizat prematur de avatarurile prezentului, puştiul fiind banca de date triste a familiei, la rătăcirile fraţilor, el adăugând şi „bomba” - cancerul mamei despre care nu ştia nimeni din casă. Finalul, destul de simplist, este dureros, moartea fiului cel mare însemnând un semnal pe care, din nefericire, nu-l recepţionează nici tinerii, nici cei maturi din jurul lor. Read more: „Copilul minune“ de la Odeon ... De la marele Will încoace, istoria teatrului demonstrează că există o triadă (dramaturg - actor - regizor) în care fiecare încearcă să fie şi celălalt sau ceilalţi. În fond, primul interpret al textului este chiar dramaturgul, el scriind în mişcare scenică, ascultând replici rostite de actori nevăzuţi. Sigur, mai rari cei ca marele Shakespeare (autor, interpret, regizor), dar tentaţia a existat mereu, pornind, poate, din complexitatea actului teatral, dintr-un anume complex faţă de una dintre ipostazele creaţiei, din nevoia de revanşă. Să nu uităm că legendarul Liviu Ciulei, regizor şi scenograf de top universal, a cochetat şi cu actoria, jucând puţin, însă cu multă fervoare. Read more: Ucenicii lui Shakespeare… … Ultima premieră de la Teatrul Metropolis se numeşte „Spitalul comunal”. Autorul este Hristo Boicev, cel mai cunoscut şi jucat dramaturg bulgar de astăzi pe scene din toate continentele, dar, paradoxal, cam uitat în propria ţară!? Şi în România a cunoscut un mare succes cu piesa „Colonelul pasăre”, în 2001, la Bulandra, şi cu „Orchestra Titanic”, în 2011, la Fani Tardini Galaţi. Acum este premiera de la Metropolis, în regia lui Felix Alexa…
… Şansă şi neşansă la ultima ediţie a Festivalului Shakespeare, secţiunea Bucureşti. Şansa să văd producţiile unor regizori mult comentaţi în ultima vreme prin Europa (mai ales de Est?), rusul Nikolai Kolyada şi lituanianul Oskaras Korşunovas, veniţi cu teatrele lor personale! Neşansa să mă plictisesc spre final, ca alţi spectatori (şi oameni de teatru), dintre care unii n-au mai rezistat şi au plecat la pauză, să văd că textele sublime ale marelui Will n-au însemnat decât un pretext pentru cei doi directori de scenă spre a-şi spune poveştilor lor, fireşte la adăpostul „modernismului”, alibiul la modă pentru atâtea derapaje.
... Un oltean plin de idei şi ambiţie, născut la Corabia, în urmă cu şapte decenii, cândva actor, regizor şi director la Naţionalul craiovean, Emil Boroghină este de când se ştie bolnav de Shakespeare. Aşa a ctitorit, în 1994, „Festivalul Shakespeare”, poate cel mai frumos şi cel mai cunoscut în lume eveniment teatral găzduit de România, care a adus, din doi în doi ani, la Craiova şi, mai nou, la Bucureşti, trupe, regizori şi actori de răsunet mondial. Anul acesta, ediţia de criză se desfăşoară sub genericul „Lumea-i un teatru, noi suntem actori”, pornind, fireşte, de la versul din monologul vârstelor din comedia „Cum vă place” a marelui Will. Strateg iscusit şi uluitor manager, Emil Boroghină are fixate deja temele Festivalului şi pentru următoarele două ediţii: „Shakespeare al tuturor” (în 2014, când se împlinesc 450 de ani de la naşterea primului dramaturg al lumii), „Shakespeare pentru eternitate” (în 2016, când se vor împlini patru secole de la moartea titanului). Read more: „Lumea-ntreagă e o scenă...“ … Aprilie 1993. Sala Majestic a Teatrului Odeon din Capitală. În teatrul românesc apare un nou fenomen: Gala UNITER. Este mai mult decât sărbătoarea cu multe coroniţe a noii Uniuni Teatrale din România. Reprezintă o stare de spirit, emulaţie şi entuziasm printre creatorii de teatru români, strălucitor acasă şi pe toate fusele orare. Nu doar o zi de bilanţ a teatrului nostru cât, mai ales, un fenomen reprezentativ pentru întreaga societate românească. Read more: Două decenii cu UNITER … Uneori, ultima cortină de la diferite Festivaluri sau concursuri aduce şi o nemeritată umbră pe imaginea evenimentului în care s-au investit fonduri şi speranţe. Se anunţă câştigătorii, laureaţii juriilor şi ai publicului, numai că unii nu se prezintă să-şi ridice distincţiile (s-a întâmplat şi la marea Gală UNITER!). Au fost cazuri când fericiţii laureaţi nu s-au obosit să mai zăbovească două-trei ceasuri prin urbea sau instituţia respectivă pentru a-şi lua nu doar diploma, trofeul, ci şi banii. Ştiau că ţechinii vor veni, de ce să rateze respectivul o şuşanea unde se plăteşte destul de bine?! Domnilor, „time is money”, doar aceasta-i noua lege nescrisă a vremurilor, nu doar a unor actori!... Sigur, salariile de mizerie reprezintă circumstanţe atenuante, însă respectul faţă de profesie, faţă de numele propriu chiar nu mai există?! Probabil că nu, din moment ce, deunăzi, un artist cu firmă a jucat două spectacole, în matineu şi la prânz, în Bucureşti, după care a gonit cu maşina câteva ore spre un oraş unde seara era invitat de onoare (pe bani buni, desigur!). Publicul nu şi-a dat seama, dar criticii au sesizat imediat, dezamăgiţi, replicile încurcate, uitate şi aşa mai departe. Inhibiţia supraliminară, autoprotecţia creierului, funcţionase inevitabil! Altfel, o zi cu bani buni pentru respectivul (care are destule sosii!), însă nu şi pentru meseria de actor, pentru teatru… Ştiu şi situaţii în care laureaţii nu s-au prezentat să-şi ridice premiile, ca o ciudată formă de protest faţă de ediţii anterioare, când ei s-au simţit nedreptăţiţi. Tragem linie şi înţelegem că, din păcate, unii premianţi (actori, regizori, scenografi, dramaturgi) trebuie reexaminaţi la profilul moral! Read more: Premii fără… premianţi!